Dupa cum stim cu totii (cei care stim!), scena underground de hardcore/metal la noi e destul de slaba, dar avem cateva trupe foarte active si cativa oameni foarte pasionati care duc lucrurile mai departe fara sa se timoreze. Din categoria asta face parte Radu (ex-multe trupe), care s-a gandit acum putin mai bine de un an sa faca un “label” care sa vina in sprijinul trupelor tinere (si nu numai) de pe la noi. Si pentru ca trecuse un an de cand s-a apucat de treaba asta, omul nostru s-a gandit sa faca o mica petrecere intre prieteni – ca doar ce suntem cei 100-200 de oameni care ne vedem mereu la concerte? – si sa dea o cantare cu cateva trupe pe care le promoveaza prin 0331. Ah, am uitat sa mentionez ca 0331 e numele label-ului. Citeste articolul “0331”→
Pentru ca sunt perioade in care totul pare ca e de cacat si pare ca nu se mai termina, si pentru ca sunt momente in care zici “hai sa ma distrez maine seara”, am ajuns ieri (23 martie 2016) in Fabrica la un concert la care nu planificasem sa ajung. Am mers sa vedem concertul (eu si Andreea) pentru ca tocmai am avut cateva zile naspa si voiam sa ne mai destindem. Pot spune inca de la inceput ca am realizat acest scop.
Am ajuns in Fabrica fix cand Modern Ghosts Of The Road termina ultima piesa. In club era destula lume si deloc fum! Am mers la bar si ne-am pregatit de concert cu cate ceva de baut. Am mai asteptat putin si am aruncat o privire pe “merch”, ca apoi sa mergem in fata scenei pentru Loungerie II. Cum tot concertul era o surpriza pentru noi, nu stiam la ce sa ne asteptam. A fost o trupa misto, care combina chestii din rock, jazz, metal, alternativ si mai baga ceva chestii experimentale pentru a ajunge la un stil destul de original si (banuiesc) nu prea gustat pe la noi. Tipa de la voce/efecte s-a dezlantuit pe scena inca de la prima piesa, iar dezinvoltura ei cred ca a facut publicul sa se apropie din ce in ce mai mult de scena. Piesele, destul de diferite intre ele, cu ritmuri diverse, a facut lumea sa se miste cat de cat, iar la fiecare piesa trupa a primit aplauze puternice. Ce sa zic… a fost bine! Chiar si cu bis-ul la care nu se astepta nimeni.
…dupa care ne-am mai luat cate o bere si am stat (putin!) cuminti si am asteptat nemtii. Nemti care, ca sa confirme ca sunt ce sunt, au inceput fix la 23:00, cum erau anuntati. S-a facut intuneric in sala, iar fumul de pe scena ne-a invaluit pe toti. Nu stiam la ce sa ma astept nici la Kokomo, dar vazand trei chitaristi si un bassist pe scena, mi-am cam facut o idee cu cateva secunde inainte de a incepe show-ul. Si a fost bine de tot. Atmosfera asurzitoare creata de baietii astia ne-a cam lovit pe toti. In plus, luminile aduse special de ei au facut ca experienta sa fie completa. Pe tot parcursul cantarii am avut parte de muzica buna, post-cevretivoi, cu ritmuri mai lente si ritmuri mai alerte, cu publicul batand ritmul din picioare, altii dand din cap si unii dansand in stilul “Axl Rose”. Inca o data, un show reusit. Si mai ales un show care ne-a scos (pe mine si pe nevasta) din negrul zilelor anterioare.
A fost un preview interesant pentru festivalul Fog Formula (post-rock/post-metal/atmosferic/experimental) care va avea loc in august langa Cluj.
Felicitari organizatorilor si baietilor de la sunet. S-a auzit demential!!!
Am planificat miscarea asta cam cu doua luni inainte, dupa ce ne-am hotarat (eu si Sorin) ca o sa mergem sigur la Cluj. Am mai “adoptat” doi nebuni cu noi si joi dimineata, pe 10 martie, am plecat spre Cluj pe o vreme nasoala – rece si cu vant puternic. Cum pe drum n-am avut prea mari aventuri, inafara de clasicele faze cu soferi romani, am ajuns destul de repede la destinatie. Acolo ne-am despartit, iar dupa o pauza de somn de putin peste o ora ne-am miscat spre centru, sa bem o bere cu un vechi prieteni si sa mai cascam ochii. Citeste articolul “MagruderGRIND in adapost”→
Acum cateva zile m-am inarmat cu bratarile mele cu tinte, lant, bocancii new rock pe care ii port tot mai rar si asa am plecat la Arenele Romane, cel mai potrivit loc sa vad paganii razboinici ai metalului negru. Cand am ajuns la Arene pe scena cantau Bucovina, asa ca am profitat de ocazie sa stau la o mica barfa cu Ana. Dupa aia, ritualul clasic: garderoba, bere, tricouri. Inauntru era un cort bine incalzit si primitor, dotat cu tot ce trebuie in caz de incendiu, iar pe ecrane rulau filmulete cu instructaj in caz de calamitati. Apoi am asistat la un fel de sceneta cu premii Metalhead, pe care nu cred ca le ia oricum nimeni in serios. A fost si un moment de reculegere pentru drama din Colectiv cu un mesaj trimis de Andrei de la Goodbye to Gravity. Apoi au intrat pe scena Primordial, primind politicos nu stiu ce premiu.
Si s-a facut lumina si a inceput Where Greater Man Have Fallen.
Sunetul a fost la inceput groaznic, s-a auzit toata partea instrumentala intr-un bas infundat. Nu-mi dau seama cu timpul cat s-au obisnuit urechile mele cu asta si cat a fost reglat sunetul pe parcurs. Un lucru de remarcat a fost jocul puternic si bine facut de lumini. Este probabil primul show la care mi-au placut, de obicei le ignor. Alan a avut o prezenta deosebita, foarte fantomatic si expresiv, a aparut gri si prafuit, cu hainele rupte. Era personajul razboinic teleportat in timp din vremea primelor civilizatii, revendicand valorile primare ale umanitatii.
Si asa ne-a dus Primordial prin albumul To The Nameless Dead, prin Roma antica, prin triburi vechi, prin istoria naturii umane si asa mai departe. A fost hipnotic si emotionant, m-am lasat prins in cantari celtice bine metalizate, si mi-a placut mult. Memorabila piesa Empire Falls care deschide atat de bine ultimul album a inchis si concertul, fara bis, fara abureli. A fost cea mai asteptata piesa, care a tras concluzia sfarsitului unei povesti black metal pe care as repeta-o oricand.
Si asa s-a terminat inca o noapte si un concet, am baut vreo 10 beri si am pierdut vreo 100.000 de neuroni in barul care nu se deschide niciodata.
Mi-a luat ceva timp sa ma apuc sa scriu povestea asta, dar cred ca a meritat asteptarea. De fapt, noi la “trei betivi” nici nu ne grabim. Probabil nu sunt suparati nici Valborg ca n-am scris despre ei.. Dar ce conteaza?
Ii vazusem prima data acum cateva luni, cand, impreuna cu Bloodway, au facut un fel de lansare dubla de album, ei venind cu “Romantik”, iar Bloodway cu “Mapping the moment with the logic of dreams.” Atunci cred ca eram putin obosit, pentru ca, desi imi placeau cum suna, nu am fost foarte atent. Insa de data asta a fost altfel.
Au inceput cantarea pe la 21:10, ora anuntata fiind 21:00. Primul lucru care m-a surprins a fost sa vad ca sala era plina. Cred ca au fost aproape 200 de oameni (sper sa nu exagerez). Din momentul in care au inceput sa cante am intrat in priza… sau poate in transa? Oricum, sunetul a fost super misto, trupa s-a auzit genial, iar pentru o formatie care canta in trei oameni a fost excelent. M-am uitat in jurul meu si lumea era la fel de “in the mood” ca si mine. Erau cativa care pur si simplu savurau muzica, stand cu ochii inchisi si miscand ritmic din cap. Piesa dupa piesa publicul a intrat si mai bine in “joc”, iar la un moment dat am aruncat un ochi in sala si am vazut cativa oameni care isi aruncau pletele in aer si altii care mimau cantatul la chitara.
Si cum nemtii tot nemti sunt, asa cum au inceput aproape la fix, la fel de bine au terminat fix cand isi propusesera, cam la o ora si jumatate dupa ce au inceput. Au bagat si un “bis” ca sa multumeasca lumea si apoi au coborat de pe scena ca sa se bucure de o bere si discutii cu publicul.
PS: titlul articolului este fraza pe care bassistul a folosit-o pentru a se prezenta – a sunat atat de nemteste incat mi-a ramas intiparita in memorie!
Aseara, impreuna cu Ana si Sorin am plecat in Control s-o vedem si ascultam pe respectabila domana Genesis P-Orridge si trupa ei Psychic TV. Am ajuns in Control pe la 8 si jumatate, dar abia dupa 9 si ceva s-au pus biletele in vanzare si s-a intrat. Surprinzator, am gasit sala Berlin complet renovata, aproape de nerecunoscut, cu o terasa interioara foarte interesanta, unde ne-am si asezat. Am luat niste tricouri si un Carlsberg de 330 ml cu 9 lei, si i-am zis lui Sorin: hai sa dam shot-ul asta pe gat si dupa aia sa bem si noi o bere. Inevitabil si complet inutil masuram cu privirea locul, gandindu-ma cat de repede am putea iesi in cazul unei catastrofe. Desi statistic vorbind sunt mult mai multe sanse sa crap intr-un accident de masina decat sa porneasca iar un incendiu, amintirea tragediei din Colectiv o sa ne urmareasca probabil o vreme si ne vom aminti de ea aproape de fiecare data cand intram intr-o sala de concert.
Abia pe la 10 au inceput sa mai apara oameni si in sfarsit pe la 10 si jumatate a inceput concertul. Pe scena a fost proiectat inca de cand am intrat in sala logo-ul de la Psychic TV. Doamna Genesis P-Orridge avea o geaca de blugi plina cu diverse insemne oculte si niste codite blonde care ii curgeau pe umeri. Au inceput cu cover-ul Jump intro the Fire, cantat aproape un sfert de ora. Memorabila voce a lui P-Orridge si instrumentele trupei au inundat sala, aruncand publicul intr-o betie a mintii. Pe peretele din spate au fost proiectate tot timpul concertului niste proiectii cu efecte vizuale hipnotice, care au intensificat atmosfera psihedelica a concertului. Intrarea si tot show-ul mi s-a parut magnific, vocea atat de melodioasa a acestei domne este incarcata de o bogata intensitate muzicala, care m-a facut sa escaladez cu mintea peretii salii de concert. Delirul era practicat de cativa oameni din public, prin diverse maniere halucinogene. Asta mi-a amintit fara sa vreau de un concert la care am fost cu Tricky, cand dornic de expermintari, m-am descompus de mai multe ori prin sala, recompunandu-ma apoi pe tavan si dilatand complet timpul si toate dimensiunile. Cam asa stau uneori lucrurile cu muzica care actioneaza aproape cronic asupra creierului, in modul cel mai organic – psihedelic.
Am ajuns la primul concert de dupa tragedia din Colectiv, un concert la care asteptam sa-mi elimin toata energia negativa care s-a acumulat in mine in saptamanile astea de cosmar. M-am gandit toata seara ca printre noi, acolo in fata scenei, nu mai sunt unii dintre copiii si oamenii care de obicei veneau sa se distreze, sa se simta bine. Dar, dupa cum lumea imi stie stilul (de urs), n-o sa mai stau mult la povesti, ca nu vreau sa devin lacrimogen.
Asa ca… Pe la 20:30 am ajuns in club, chiar daca stiam ca la 19:30 incepe show-ul. Deh, treburi de familie, job, etc. Din pacate, i-am pierdut din nou pe Take No More. Am ajuns cand pe scena erau moldovenii (din Chisinau) de la Walk Alone. Lumea nu se prea inghesuia la mosheala, desi erau stransi cam 50 de oameni. Dar, incet-incet, pe ritmurile baietilor, cativa curajosi s-au bagat la o mica miscare in fata. Atat cat am putut sa-i ascult, basarabenii au sunat bine, cu putine “iesiri in decor” de inteles pentru o trupa tanara. Am speranta sa-i mai vad macar o data in Bucuresti, desi stiu ca pentru ei e un efort imens sa ajunga.
Apoi au venit baietii nostri de la First Division, care au dat-o pe stilul lor putin mai dur, putin mai spre hip-hop. Din pacate si la ei publicul a fost cam apatic, dar lumea s-a bucurat de muzica de pe scena si de atmosfera placuta.
Intre timp, impreuna cu Sorin, Ciprian si Andreea, am mai baut cate o bere, ne-am cumparat tricouri, am povestit, am barfit, am ras.. si am asteptat momentul serii. Care moment nu s-a lasat foarte mult asteptat.
Pe Bane i-am ascultat prima data acum vreo 7-8 ani, desi sunt o trupa veche. Faza e ca mi-au placut din prima si m-au atras versurile lor. Dar astea sunt povesti… Pe scena foarte mica din QM au urcat americanii si de la prima piesa s-a schimbat cu totul atmosfera din club. De la prima secunda si pana la ultima lumea a dansat, s-a aruncat in cap, s-a aruncat pe spate, a cantat impreuna cu trupa, si-a pierdut telefoane, si asa mai departe. De la 15 ani si pana la 38 (cel putin!), varsta nu conta in circle pit, asa cum n-a contat niciodata. De la mic la mare am intins mana cand cineva a cazut, si ne-am tinut pe dupa umeri ca niste prieteni buni, desi ne stim tangential doar de pe la concerte.
Nu stiu multe formatii care si-au anuntat despartirea si au facut tot posibilul sa fie cu fanii lor pentru ultima oara in jurul globului. Bane sunt una din formatiile alea. Anul trecut au scos albumul “Don’t wait up” si au anuntat ca e ultimul, iar de atunci au umblat prin toata lumea sa-si ia adio de la prieteni. Mi se pare o chestie SUPER MEGA TARE! Si-asa ma ofticam ca nu am reusit sa ajung sa-i vad in Cluj acum cinci ani…. Oricum, despartirea de prieteni, in felul in care au facut-o ei, e una frumoasa, una care va lasa amintiri minunate in sufletul celor care au fost acolo sa-i vada. Si stiti cum m-am simtit aseara? M-am simtit din nou intre prieteni, in familie, asa cum ar trebui sa fim mereu, asa cum e mereu in “scena” hardcore.
Adio, Bane! Ati fost foarte tari!
So if it’s the last scene
Make it a bloody scene
Because when I die
I want it to be because someone hates me
With every fiber of their being
Stim cu totii ce s-a intamplat. N-am fost la concert nici eu nici ceilalti betivi, nimeni apropiat. Primul lucru la care m-am gandit a fost ca as fi putut fi acolo, asa cum am fost in Colectiv la Shining, Rotting Crist, Saturnus si multe alte. Inevitabil m-am gandit de zeci de ori la probabilitatile de reactie pe care le-as fi putut avea daca as fi fost in seara aia acolo si la toate posibilele scenarii. Niciodata, fiind acolo inauntru, nu mi-am imaginat ca s-ar fi putut intampla asa ceva. Si-a imaginat cineva?
Cine dracu s-ar fi gandit ca niste banale artificii de tort indreptate spre un stalp antifonat cu burete vor provoca un ditamai incendiul? Cine si-ar fi imaginat chiar si in primele 10 de secunde cand s-a facut o gluma si s-a adus un extinctor ca focul nu se va stinge, si va ajunge pe tavan de unde se va extinde in halul asta? Cati oameni pe secunda pot iesi urgent pe o usa de 80 de cm in 60 de secunde? Cat de mult fum otravitor se poate inhala in imbulzeala spre iesire? Cata ratiune mai exista cand imbulzeala devine lupta, si cat de mare devine lupta cand hainele si dupa aia carnea incep sa arda? Cati oameni au calcat in picioare pe altii catarandu-se si cati au fost calcati in picioare? Cati vor muri din toate astea? 26? 48? 60? Pe cine sa fim furiosi? De atunci la sfarsitul fiecarei zile cifra mortilor inca se mai schimba. Citeste articolul “ # Colectiv … niste oameni au murit in colectiv”→
Dupa o pauza destul de consistenta, am reusit sa ajungem duminica seara la un show hardcore in formula completa: Sorin, Ciprian si eu – Ursu’. Am ajuns in club cam cu 10 minute inainte de ora anuntata a inceperii concertului, dar show-ul a inceput ceva mai tarziu, numai bine pentru o bere si ceva discutii ca intre prieteni.
Cam in jur de 21:50 pe scena au venit Visions Of Madness, o trupa noua, despre care nu stiam absolut nimic. Ce pot spune? WOW de la inceput. Intai pentru ca am fost surprins sa vad o tipa la voce intr-o trupa de hardcore, iar apoi pentru ca muzica a sunat foarte bine. Pacat ca, asa cum se intampla de cele mai multe ori la noi, fiind prima formatie n-au avut parte de dansurile publicului. Dar, inca o data: au sunat foarte bine si sunt o formatie care merita urmarita. Citeste articolul “Negative Approach in Question Mark”→
Horrors of the unknown over Romania a fost numele turneului prin care Bloodway (RO) si Valborg (DE) si-au lansat ultimele albume, “Mapping the moment with the logic of dreams”, respectiv “Romantik”. Nu puteam sa lipsesc de la lansarea celui de-al doilea album Bloodway, pentru ca la lansarea EP-ului a fost foarte misto, iar muzica lor mi-a placut.
Asa ca am mers duminica seara (27 septembrie) in Fabrica, acolo unde trebuia sa-i vedem pe baietii din trupele mai sus mentionate, plus ungurii de la Perihelion. Am ajuns in club cam pe la 20:00, adica ora la care se anuntase concertul, dar am mai asteptat 10-15 minute pana sa se mai stranga lumea. Intre timp ne-am luat o bere – eu si nevasta – si ne-am spalat ochii cu marfa expusa in coltul cu “merch”. Citeste articolul “Horrors of the unknown”→
1
