Dan Manciulea la Trei Bețivi

•  

După foarte reușitul eveniment Șpriț de vară, jucându-ma pe youtube și ascultând piesele celor de la Sarmale, mi-a apărut în recomandări Dan Manciulea. Și ascultându-l cu interes descopăr că versurile lui sunt scrise de Florin Dumitrescu și vocea lui sună apropiat de cum ar fi putut suna probabil Artanu în 2021. Piesele mi-au rămas repede în cap și le-am pus în bar, iar Victor a luat legatura cu el și l-a adus la o cântare.

Manciulea cântă un folk simpatic de mai mulți ani, printre care reușitul Valsul Organelor, dar colaborarea lui cu Florin Dumitrescu a dat naștere unor piese de toată frumusețea ca Oda salamului, Copilul universal, Doar săracii fură sau Am înfrânt:

Am stat apoi la o bere cu el și Florin Dumitrescu, cu schimburi de impresii, povești și idei interesante.

Postat în:

Cronica de concert, Evenimente

|

Etichete:



Șpriț de vară cu Sarmalele Reci, la Trei Bețivi

•  

Povestea șprițului de vară vine din dorințe străfulgerate, nebunie și boemie. Așa că stând la un pahar de toamnă în bar, Sorin aruncă o dumă … cum ar fi să facem Șpriț de vară iarna. Și cum nu trebuie să-mi spui a doua oară când îmi place o idee, după reușitul eveniment cu Mike Godorja & Blue Spirit și poeziile lui Nichita, am pus mâna pe mouse și am luat legatura cu Gabriela, impresara Sarmalelor Reci. Și de acolo lucrurile s-au legat de la sine, trupa știa barul, noi iubeam trupa, le-a plăcut ideea așa că am trecut la treabă să organizăm concertul în online și să-l transmitem live pe facebook.

Recuzita: Am dat o fugă la mare cu Manuela cu scopul declarat de a aduce nisip de mare în bar pentru concert. L-am pus într-o saltea pneumatică, pe deasupra am presărat scoici, jucării și diverse accesorii de vară, o umbrelă și gata decorul.

Trupa a venit cu poftă de cântat și veselie. I-am cunoscut astfel pe Zoltan, Emil, Mircea cu care am povestit una alta și a fost o întâlnire deosebită. Cei de la Peach Art Crew i-au aranjat intr-un cerc, astfel încât să fie mai interactivă filmarea de 360 de grade cu camera în mijloc … și start: Show-ul a început dinamic cu Șpriț de vară și s-a terminat tot cu Șpriț de vară. Am reascultat cântece vechi cu care am crescut și pe care am dansat cu masca trei bețivi pe nas și cu vara și muzica în inimă: Aurolac, Tatiana, Răpirea din Serai, Balada baiatului sărac, Violeta, Telefonul nu mai sună, La televizor, Țara te vrea prost, Gașsca de la bloc și altele …

Evenimentul a fost un succes, cu foarte multe comentarii în online pline de entuziasm și bucurie! Transmisa nu a fost tocmai perfectă, au fost unele probleme și blocaje de transmisie dar chiar și așa, vibe-ul și bucuria concertului a fost de milioane!

Și dacă nu mă credeți aici este concertul integral, “fară sughituri”:

În urma acestei povești a rămas o prietenie cu Zoltan și Gabriela (impresara trupei) și planificări de proiecte viitoare cu ei de care veți auzi în curând :)

Postat în:

Cronica de concert, Evenimente

|

Etichete:



Pandemie, blues și poezie

•  

Pe Mike Godoroja și Blue Spirit îi urmăresc de 20 de ani … mi-au plăcut de la început, un sound bine lucrat, blues cald și o abordare old school pe care am experimentat-o mereu cu plăcere. Prima dată i-am văzut cu Sorin în 2001, la Nottara. Am rămas de atunci plăcut surprins de complexitatea live-ului pe care il fac, de stilul zeppelian abordat, de traducerile the doorșilor și vocalizele old school ale lui Mike specifice acelor frumoși ani ’70, care se mai poartă încă nostalgic și în ziua de astăzi. Am mai ciulit urechile pe ici pe colo când era vorba de ei și și acum vreo 6 ani i-am vazut în Green Hours, unde împreună cu poetul Mircea Cipariu au pus în scenă un show cu poezii de Nichita Stănescu, memorabil recitate … țin minte că am stârnit atunci la dans pe culoarul de la subsolul acestui prim bar bucureștean, de după ’90, în care merg mereu cu plăcere.

Și pentru că am vrut să pătrund iar acest spirit, m-am gândit să organizez asta la noi la bar online, că tot e pandemie, cu ceva sete de evenimente și concerte. Și nu oricum, cu ajutorul Manuelei care a preluat frâiele barului de câteva luni, am putut aranja o filmare de 360 de grade folosind frumoasa tehnologie Virtual Reality, prin cei de la Peach Art Crew, o echipă de oameni foarte faini! Mihai Gradinariu, leader-ul echipei, s-a ocupat și s-a implicat peste așteptari în acest proiect.

Am planificat astfel ca totul să se întâmple într-o sâmbată, când echipa trupei și sunetistul lor însetați și ei să guste dintr-un concert, au venit la noi încă de la 8 dimineața, timp în care s-a lucrat foarte mult la aranjamente, mixer, sunet, probe, check, check, check, până ce toate instrumentele și microfonul au fost aduse în parametrii veritabili. Apoi, motor, s-a dat drumul la show, în jur de ora 15, în bar fiind doar trupa și noi, cei câțiva bețivi de-ai barului. E drept, eu am ajuns mai târziu “ca o prințesă” și evenimentul nu ar fi fost posibil fară implicarea, ajutorul și pasiunea pusă de Victor și Manuela care au stat acolo de dimineață până seara, pe tot parcursul defășurării ostilităților.

Erată: Mircea Florian și Calin Pop doar au ținut interviuri la noi în bar, nu au cântat, în agitație, informația nu s-a transmis foarte clar către Mike înainte de concert.

Citeste articolul “Pandemie, blues și poezie”



Gărâna Jazz Pandemic Fest 2020

•  

Da, Gărâna Jazz Fest s-a ținut și anul ăsta. După mai multe trasee cu cortul prin munții Parâng și aiurea, am ajuns vineri seara la Gărâna cu Victor, Vali, Tudo și alți oameni ai barului și ai muntelui.

Nu aveam bilete dar nici nu ne doream foarte tare, planul fiind ca de data asta să urmarim festivalul din cimitir. Din cauza pandemiei, s-au pus în vânzare doar 500 de bilete, cu tot cu trupe și organizatori, față de peste 4000, câte se vând de obicei.

Am ajuns vineri dupa amiaza și am pus corturile lângă un pârău, pe al cărui curs am dormit ca-n vis. Am mâncat pe rupte, savurând gustoasa bere nemțească Wieninger la Gotschna, un loc care nu se ratează, dacă ajungi in Gărâna.

De acolo și mai apoi din împrejurimile festivalului am ascultat vioara unei trupe sârbești pe nume Naked, care s-a auzit creativ de duios și armonios.

Sâmbătă am petrecut la Trei ape, lângă Gărâna, unde am aflat că s-au suplimentat un numar limitat de bilete pe care le-am și cumpărat online. La festival se intra doar cu mască, care trebuia ținută tot timpul pe față, exceptând momentele in care bei sau fumezi. De remarcat disciplina oamenilor din interior, care în proporție de 90% își țineau masca pe față.

Când am intrat, pe scenă cântau Marius Pop Band, care reproduceau un jazz progresiv parcă tras la traforaj. Sunete multe, pline, nu-ti lăsau momente de respiro, audiția era intensă.

După nelipsita intervenție a lui Florian Lungu și glumele sale nevinovate, surpriza festivalului a fost Markus Stockhausen, un om care cu o singură trompetă și câteva dipozitive electronice în fundal, a facut ceva uimitor. A dat naștere unor monente psihedelice și experimentale foarte interesante.

Din câte am înțeles, inspirat de tatăl său, a îmbinat foarte aparte jazz-ul cu muzica clasică și sunetele expermientale indrăznețe, dar care nu dezamăgesc deloc, din contră, surpind și instigă.

Atmosfera festivalului era una linistită, fară efervesceța și aglomerația obișnuită, ba chiar pe bușteni erau lipite benzi sugestive de distațare a cate 2 metri, iar grupurile păstrau această minimă distanță între ele. Standuri mai puține, câteva, dar cu suficiente resurse sa-mi cumpăr câteva plăci bunicele.

Apoi au urmat Edgar Knecht și Frederik Köster, un tandem între pian și trompetă, care a trecut prin diverse genuri și armonii. Ba sunete impresionante și psihedelice, ba piese mai melodioase, ba avangardă jazz și chiar un lullaby jazz. Au posedat scena și publicul cu o originalitate puternică.

Duminică, dupa leneveala obișnuită in hamac de dimineață, am făcut un traseu făinuț în munții Semenic, din apropiere. După amiază am mâncat la Kibuț, de fapt puțin spus am mâncat. Gătesc nemțuzii aștia de la Gărâna într-un fel comparabil cu cele mai bune restaurante din lume în care am mâncat vreodată. Iar atmosfera și căldura oamenilor te face să te simți ca acasă, un loc din care cu greu îți vine să pleci. Iar berea asta nemțească Wieninger, completează delirul culinar perfect.

Apoi am ajuns în cimitir de unde am urmărit Per ,,Viking” Mathisen Trio. O aglomerație de sunete, reproduse cu ștaif de un bas, contrabas, o tobă și un pian, într-un conglomerat muzical de jazz ca la carte.

La ultima trupă Shri 4tet s-a dat liber și am putut intra cu toții. Aici a urmat ultima surpriză a festivalului, o reacție chimică de sonorități cum nu am mai auzit.

Shri Sriam, basisistul care conducea toata orchestratia, a transformat bas-ul într-un actor principal, într-un spectacol de vibrații expermientale captivante, procesate mai departe de un pian, tobă, flaut și saxofon, care își faceau de cap și inundau cu sunete din toate direcțiile muzicale.

Echipa de organizare a muncit mult pentru ediția asta, mai mult ca să țina reduta jazz-ului sus si renumele internațional al festivalului. Mulțumiri lui Adrian Foale, care se ocupă foarte bine partea de sunet și care in fiecare dimineață dă o tura printre bușteni sa strângă din lucrurile rătăcite.

La plecare, nu am putut să nu iau cu mine o navetă de Wieninger … și am discutat și calculat cu furnizorul local, o posibilă distribuție a acestei beri în București… suntem încă în “negocieri”.

Festivalul de anul asta a fost unul destul de atipic, cu program mai redus și lume mai puțină, dar asta i-a dat și un farmec mai chill și contemplativ.



Michael Gira @ Control

•  

Intr-o nu știu care seară … după ce am văzut un concert Islaz în Retro, care fac cântări des și la noi la bar, am ajuns în Control ca sa nu-l ratez pe Michael Gira, care torturează urechile asa mișto … împreună cu Norman Westberg, cântând în premieră și cântece noi Swans.

Și au fost într-un fel …

Materiale noi și din vastele producții semnate Michael Gira, pe care nu le-am mai auzit … dar care au sunat psihedelic și devastator …

Apoi bucați cu ritmuri obsesive și … sa le zicem străpungătoare. Sunete așezate în așa fel încât îți provoacă o ușoară senzație intenționat disconfortantă în urechi … e ca atunci cand te scarpini cu limba în cerul gurii și nu te poți opri. Sau când iți muști buza în interior și deși știi că nu trebuie, tot nu te poți opri …

Și mi-au lovit bine urechile până la sfârșit … am ieșit din sala Berlin cu exigențele satisfăcute.



Amenra la Quantic

•  

Mă bucur să fiu aici și să scriu că am avut deosebita plăcere să particip la concertul Amenra din Quantic.
Aceștia sunt o formație belgiană, mai mult sau mai puțin controversată, care au reușit să își facă un nume impresionant pe scena de metal extrem. Spun „metal extrem” pentru că acești oameni cântă sludge, doom și cochetand cu post-hardcore-ul; astfel reușesc să te vrăjească pe tine, ascultătorule!

Dar hai să vorbesc mai mult despre concert; o seară liniștită de toamnă, 8 noiembrie, fără să am mari așteptări de la viață, primesc un mesaj în care sunt anunțat că am primit invitație la Amenra din Quantic; și ca să ne înțelegem, îi așteptam de ceva timp pe băieții ăștia! Așteptările mele deveneau din ce în ce mai mari pentru o formație de sludge, fiind încă antrenat de la concertul Dopethrone (altă seară teribil de bună ).

Zis și făcut, ajung în Quantic undeva pe la a doua trupă, Elr, (înainte au fost YlLVA) și nu vreau să fiu foarte cârcotaș, însă nu m-au dat pe spate, din moment ce sunetul era foarte tare dat și nu puteam să înțeleg ce se întâmplă cu instrumentele respective pe scenă. Mă întâlnesc cu câțiva prieteni, pentru a ne potoli reciproc entuziasmul și bem câteva beri până în 21:30, când știam că trebuie să înceapă concertul. Deja se aglomerase, se instalase atât liniștea, cât și întunericul în sală și amuzant că se mai trezea câte cineva care să strige „AMENRA!!!” cât îl țineau plămânii. După o mică pregătire a tobarului cu noi și folosirea unui instrument straniu pentru a marca începutul piesei „Boden”, i-am văzut pe toți 5 pe scenă, din senin apăruți acolo prin tot fumul ăla gros și luminile foarte puternice. Am auzit câteva comentarii la adresa luminilor, fumului, dar personal cred că au avut un rol foarte important, singurii mai supărați la adresa asta și care ar avea un motiv, ar fi fotografii.

Un sound apăsător, cu o tentă spirituală, melancolică, care să te pună la treabă, la contemplat, până în momentul în care disperarea și vocea sinistră ieșită din context a solistului te lovește și îți dai seama cât de bine se completează cu ce fac instrumentiștii. Cu siguranță Amenra nu este genul de trupă care să te plictisească, ci ajungi la un moment dat, în mijlocul concertului să închizi ochii și să pășești și mai adânc în universul lor.

Am fost placut impresionat să observ că au cântat piese de pe aproape toate albumele, însă ce mi-a atras mie atenția a fost piesa Boden (mass V) cu acel intro ce parcă urma să dea startul unui ritual. După care au continuat să ne încânte urechile cu piese precum „Razoreter” sau „Thurifer”, iar între aceste două piese cu siguranță a fost preferata publicului, a mea, poate și a lor la ce performanță au avut, superba piesă „A solitary reign”. Recomand albumul Mass VI, cu siguranță o capodoperă a formației, iar pentru experiența completă, recomand ca toată această contemplare pe tot parcursul derulării albumului să aibă loc în căști.

În final, am observat că publicul Amenra știa la ce trebuie să se aștepte și chiar în lipsa unui bis, cu toții am fost foarte impresionați de performanța belgienilor, mai puțin niște mici cârcotași ce își doreau mai puțină lumină, fum, poate chiar un public mai tăcut. Pot spune și că afterparty-ul cu muzică retro ne-a făcut să ne îndepărtăm de acea atmosferă cu tentă simbolistă pe care au lăsat-o artiștii în urma lor; cu ocazia asta, am avut mai mult timp de stat la bere și discutat despre pasiunea ce ne-a reunit în cadrul acestui eveniment. Aștept cu brațele deschise următorul eveniment, marca Amenra!

See ya there!
Cosmin

Video: Headfullofnoise

Postat în:

Cronica de concert

|

Etichete:



RoadkillSoda in Vama

•  

Sambata seara, cu chef de mare si alcoale am ajuns in Arca, cel mai misto loc din Vama, unde isi pregateau sculele si isi ascuteau sunetele baietii de la RoadkillSoda.

Barul asta are cea mai buna muzica pe care o poti asculta din Vama, in anii astia de invazie turistica. Ca pe vremuri in Hands, am tras un somn strasnic pe scandurile alea de deasupra nisipului, cu muzica prietenoasa in urechi. Bere mereu rece, preturi bune si barmani ok.

Apoi s-a lasat seara si baietii de la RoadKillSoda au inceput sa atace, cu pofta de cantat, vocalul a navalit pe locul din fata scenei, cantand si sarind laolalta cu ceilalti stoneri cu pofta de pus in cap.

Si am intrat asa repede in atmosfera unor ritmuri grunge, misto si difuze, cu o voce tulbure, care incingea un stoner tocmai bun de dat din cap. Si s-a dat … iar si iar.

Si pare ca Patricia a facut o treaba foarte buna manageriind trupa asta. Baietii tin bine publicul in priza, au accente psihedelice vechi, si sunt probabil singura trupa de stoner de pe la noi.

Normal ca nu m-am putut abtine sa dau din cand in cand cu mine de colo, colo in fata scenei. A fost un show destul de nebun, iar trupa merita oricand incercata.

 

Postat în:

Cronica de concert

|

Etichete:



Metallica in 2019

•  

A fost Metallica in 2019 un concert pe care ti l-ai dori sa il mai vezi?

N-am sa sar cu concluzia, iar daca ai fost sau nu a fost te las pe tine sa decizi. Am sa-ti povestesc de-a fir a par ce am observat eu.

Recunosc, am intrat in incinta Arenei Nationale un pic capsat din cauza unui incident premergator. Da, probabil ca eram suficient de carcotas incat sa ma enerveze orice.

Mi-a placut? Categoric Da! … si Categoric Nu! .

Am adorat fiecare moment al unei formatii cu care am crescut. Melodii cantate de niste unii bunicuti in seara asta (fraza alambicata intentionat!). Dar sa recunoastem, la orice ora, in orice zi si oriunde ai asculta Metallica ramane Metallica.

Am juisat pe multe din melodiile metalice ale Metallicii la concert, dar nu pot sa nu observ ca nu suntem in stare sa organizam nici in ziua de astazi un eveniment ca lumea. Stadionul a fost impartit pe sectoare asa cum era de asteptat. Se pare ca tribunele au avut viata diferita fata de gazon fie ca a fost el Gazon A sau B. Langa scena erau locurile alea selecte cu bilete in valoare de mai multi leuti, cel putin un numar cu patru cifre care nu incepe cu 1. Dar sa-I lasam pe “cremosi” in pace si sa ne uitam un pic la tribuna.

Citeste articolul “Metallica in 2019”

Postat în:

Cronica de concert

|

Etichete:



The Cure pe asfalt

•  

Așteptam de ceva timp concertul asta … așa că dupa ce mi-am terminat treaba am plecat grăbit spre Piața Constituției să experimentez evenimentul. Nu e cel mai fericit loc, dar atât poate Bucureștiul să ofere pentru un concert ca ăsta într-o zi de vară.

La intrare m-am așezat la coada de bilete, nu știam sigur daca o sa iau la diamond, adică zona din fața scenei … dar cum tocmai mă găndeam unde sa iau bilet, dau de cineva care vindea invitații la diamond. Mi s-a părut ocazia perfectă să sabotez, atât cât pot, industria mainstream muzicală, care vrând-nevrând a făcut The Cure să funcționeze ca o companie.

Așa că pentru prima dată am piratat intrarea la un concert și am luat la juma’ de preț invitația, iar cel care mi-a dat-o, m-a însoțit până am ajuns bine înauntru. În curtea temporară a acestei multinaționale care găzduia The Cure, găseai bere și sucuri peste tot … și cozi mari și pe măsură, la fel ca în pauza de masă din curțile clădirilor de birouri. Dacă te uitai după cozile marginale însă, scăpai doar cu un minut, doua, de stat la coadă. Așa că după ce m-am adăpat cu ce bere am găsit pe acolo, m-am propulsat în față pentru că trupa începuse să-si facă simțită prezența.

Și pe scenă intră … Robert Smith. Destul de grăsuț, fardat și cu rujul întins, cum numai lui îi șade bine. Și intrăm prin învăluire în post punk-ul lent și psychedelic … a la The Cure. Pictures of You … totul curge ok, show-ul la fel, se concentrează pe emisiile de sunete …

Citeste articolul “The Cure pe asfalt”

Postat în:

Cronica de concert

|

Etichete:



Blues de pus pe buză

•  

Am avut și noi Hoochie Coochie Man al nostru. Materializați prin Matej Ptaszek, Roata Man, Sian Brie și Iulia Heleanu.

Matej și Rosta sunt din Ostrova-Cehia, orașul minier din Cehia unde asta primăvară am urmărit sfertul de finala Fed Cup, și bineînțeles că au trecut pragul barului și mulți cehi. Le mulțumim pe această cale că ne-au golit stocul de Bernard.

Bineînțeles că și publicul mioritic a făcut transhumanța către bar, gustând la unison cu cehii, Spoonful sau Sweet Home Chicago.

Mulțumim Blue Sage.

Postat în:

Cronica de concert, Evenimente

|

Etichete: