Gărâna Jazz Pandemic Fest 2020

•  

Da, Gărâna Jazz Fest s-a ținut și anul ăsta. După mai multe trasee cu cortul prin munții Parâng și aiurea, am ajuns vineri seara la Gărâna cu Victor, Vali, Tudo și alți oameni ai barului și ai muntelui.

Nu aveam bilete dar nici nu ne doream foarte tare, planul fiind ca de data asta să urmarim festivalul din cimitir. Din cauza pandemiei, s-au pus în vânzare doar 500 de bilete, cu tot cu trupe și organizatori, față de peste 4000, câte se vând de obicei.

Am ajuns vineri dupa amiaza și am pus corturile lângă un pârău, pe al cărui curs am dormit ca-n vis. Am mâncat pe rupte, savurând gustoasa bere nemțească Wieninger la Gotschna, un loc care nu se ratează, dacă ajungi in Gărâna.

De acolo și mai apoi din împrejurimile festivalului am ascultat vioara unei trupe sârbești pe nume Naked, care s-a auzit creativ de duios și armonios.

Sâmbătă am petrecut la Trei ape, lângă Gărâna, unde am aflat că s-au suplimentat un numar limitat de bilete pe care le-am și cumpărat online. La festival se intra doar cu mască, care trebuia ținută tot timpul pe față, exceptând momentele in care bei sau fumezi. De remarcat disciplina oamenilor din interior, care în proporție de 90% își țineau masca pe față.

Când am intrat, pe scenă cântau Marius Pop Band, care reproduceau un jazz progresiv parcă tras la traforaj. Sunete multe, pline, nu-ti lăsau momente de respiro, audiția era intensă.

După nelipsita intervenție a lui Florian Lungu și glumele sale nevinovate, surpriza festivalului a fost Markus Stockhausen, un om care cu o singură trompetă și câteva dipozitive electronice în fundal, a facut ceva uimitor. A dat naștere unor monente psihedelice și experimentale foarte interesante.

Din câte am înțeles, inspirat de tatăl său, a îmbinat foarte aparte jazz-ul cu muzica clasică și sunetele expermientale indrăznețe, dar care nu dezamăgesc deloc, din contră, surpind și instigă.

Atmosfera festivalului era una linistită, fară efervesceța și aglomerația obișnuită, ba chiar pe bușteni erau lipite benzi sugestive de distațare a cate 2 metri, iar grupurile păstrau această minimă distanță între ele. Standuri mai puține, câteva, dar cu suficiente resurse sa-mi cumpăr câteva plăci bunicele.

Apoi au urmat Edgar Knecht și Frederik Köster, un tandem între pian și trompetă, care a trecut prin diverse genuri și armonii. Ba sunete impresionante și psihedelice, ba piese mai melodioase, ba avangardă jazz și chiar un lullaby jazz. Au posedat scena și publicul cu o originalitate puternică.

Duminică, dupa leneveala obișnuită in hamac de dimineață, am făcut un traseu făinuț în munții Semenic, din apropiere. După amiază am mâncat la Kibuț, de fapt puțin spus am mâncat. Gătesc nemțuzii aștia de la Gărâna într-un fel comparabil cu cele mai bune restaurante din lume în care am mâncat vreodată. Iar atmosfera și căldura oamenilor te face să te simți ca acasă, un loc din care cu greu îți vine să pleci. Iar berea asta nemțească Wieninger, completează delirul culinar perfect.

Apoi am ajuns în cimitir de unde am urmărit Per ,,Viking” Mathisen Trio. O aglomerație de sunete, reproduse cu ștaif de un bas, contrabas, o tobă și un pian, într-un conglomerat muzical de jazz ca la carte.

La ultima trupă Shri 4tet s-a dat liber și am putut intra cu toții. Aici a urmat ultima surpriză a festivalului, o reacție chimică de sonorități cum nu am mai auzit.

Shri Sriam, basisistul care conducea toata orchestratia, a transformat bas-ul într-un actor principal, într-un spectacol de vibrații expermientale captivante, procesate mai departe de un pian, tobă, flaut și saxofon, care își faceau de cap și inundau cu sunete din toate direcțiile muzicale.

Echipa de organizare a muncit mult pentru ediția asta, mai mult ca să țina reduta jazz-ului sus si renumele internațional al festivalului. Mulțumiri lui Adrian Foale, care se ocupă foarte bine partea de sunet și care in fiecare dimineață dă o tura printre bușteni sa strângă din lucrurile rătăcite.

La plecare, nu am putut să nu iau cu mine o navetă de Wieninger … și am discutat și calculat cu furnizorul local, o posibilă distribuție a acestei beri în București… suntem încă în “negocieri”.

Festivalul de anul asta a fost unul destul de atipic, cu program mai redus și lume mai puțină, dar asta i-a dat și un farmec mai chill și contemplativ.



Stay Safe & Adapt Fast

•  

Am închis Trei Bețivi Bar pe 18 martie 2020 prin ordonață militară din cauza pandemiei de Covid-19 …

11 ani de Vasile Lacăr 66, 6 ani de Fri Kutur, 5 ani de 3B (un an în underground) fu mișto

Nu cred că îl vom mai vedea prea curând pe Tony Levin pe perete și nu știu dacă vom mai deschide trei bețivi în aceleași timpuri și spațiu … Stay Safe & Adapt Fast !!

Victor: Ziua în care orașul a încetat a cânta.
Tony Levin va depăna povești la bass singur.
Keep calm and wash your bass!

Postat în:

Betivisme


Dark Cabaret Night

•  

Pus în scenă în anii ’20 și întunecat de gotici în anii ’70, cabaretul a evoluat și în comedie neagră.

Marți, 10 decembrie, vom asculta și proiecta “the dark side of the cabaret”. Machiajul și costumația neadecvate sunt permise, bunele maniere și stilul sunt obligatorii. Ladys and gentlemen, let’s sing, drink and have fun!

Pagina evenimentului: facebook.com/events/519302392123478/

Postat în:

Evenimente


Michael Gira @ Control

•  

Intr-o nu știu care seară … după ce am văzut un concert Islaz în Retro, care fac cântări des și la noi la bar, am ajuns în Control ca sa nu-l ratez pe Michael Gira, care torturează urechile asa mișto … împreună cu Norman Westberg, cântând în premieră și cântece noi Swans.

Și au fost într-un fel …

Materiale noi și din vastele producții semnate Michael Gira, pe care nu le-am mai auzit … dar care au sunat psihedelic și devastator …

Apoi bucați cu ritmuri obsesive și … sa le zicem străpungătoare. Sunete așezate în așa fel încât îți provoacă o ușoară senzație intenționat disconfortantă în urechi … e ca atunci cand te scarpini cu limba în cerul gurii și nu te poți opri. Sau când iți muști buza în interior și deși știi că nu trebuie, tot nu te poți opri …

Și mi-au lovit bine urechile până la sfârșit … am ieșit din sala Berlin cu exigențele satisfăcute.







RoadkillSoda in Vama

•  

Sambata seara, cu chef de mare si alcoale am ajuns in Arca, cel mai misto loc din Vama, unde isi pregateau sculele si isi ascuteau sunetele baietii de la RoadkillSoda.

Barul asta are cea mai buna muzica pe care o poti asculta din Vama, in anii astia de invazie turistica. Ca pe vremuri in Hands, am tras un somn strasnic pe scandurile alea de deasupra nisipului, cu muzica prietenoasa in urechi. Bere mereu rece, preturi bune si barmani ok.

Apoi s-a lasat seara si baietii de la RoadKillSoda au inceput sa atace, cu pofta de cantat, vocalul a navalit pe locul din fata scenei, cantand si sarind laolalta cu ceilalti stoneri cu pofta de pus in cap.

Si am intrat asa repede in atmosfera unor ritmuri grunge, misto si difuze, cu o voce tulbure, care incingea un stoner tocmai bun de dat din cap. Si s-a dat … iar si iar.

Si pare ca Patricia a facut o treaba foarte buna manageriind trupa asta. Baietii tin bine publicul in priza, au accente psihedelice vechi, si sunt probabil singura trupa de stoner de pe la noi.

Normal ca nu m-am putut abtine sa dau din cand in cand cu mine de colo, colo in fata scenei. A fost un show destul de nebun, iar trupa merita oricand incercata.

 

Postat în:

Cronica de concert

|

Etichete: