Brutal Assault vazut (blurat) prin ochii lui Mihai

•  

Asa cum ne-am chinuit vreo 2 ani ca sa ajungem in sfarsit la Brutal Assault, la fel ne-am chinuit si vreo doua saptamani sa bagam niste recenzii despre ce a fost acolo. Dar cand e vorba de haos functionez pe benzina, cand e vorba de ceva constructiv pe motorina. Asta e.

Deci sa o luam in ordine cronologica.

Am ajuns la festival cu o zi inainte de a incepe. Deja orasul se umpluse de metalisti, in mare parte veniti din centrul si estul Europei, corturi peste tot, vanzarile la bere deja cunoscusera o explozie pe care n-o mai avusesera de un an de zile, de la precedentul BA, evident. Am avut timp suficient, deci, sa ne acomodam cu locul, sa invatam punctele importante din oras si din zona festivalului si, bineinteles, sa bem bere, mai ales ca am dat de o multime de alti romani veniti la festival.

Ziua 1

Dupa o noapte tulburatoare a urmat o zi la fel (de fapt au urmat 3 la fel), dar pe la ora 17 am ajuns in zona scenelor, deoarece incepeau evenimentele importante ale zilei. Eu personal am stat la coada la bere in timp ce pe una dintre scene cantau cei de la Black Dahlia Murder, iar spre sfarsitul concertului lor m-am deplasat putin mai aproape de zona concertului, pentru a prinde pe indelete macar finalul. BDM nu sunt in niciun caz o trupa pe gustul meu, dar la capitolul prestatiei live n-am absolut nimic de comentat, chiar daca n-am participat activ, pot spune ca eram deja incalzit pentru restul zilei.

Au urmat Obituary, una din trupele mele preferate de death metal, pe vremea cand eram in liceu. De fapt albumul lor de debut (Slowly we rot) a fost printre albumele care m-au initiat in acest gen de metal. De atunci, bineinteles, am gasit lucruri mult mai bune, insa am urmarit cu interes concertul lor. Nu pot sa spun ca m-a impresionat in vreun fel, dar un pic de death metal old school in urechile mele nu e niciodata ceva rau, ba dimpotriva.

Dupa Obituary au urmat Ensiferum, la scena cealalta, o trupa de viking metal. N-am fost atent decat la inceput, stiind ce canta baietii, fiind un gen pe care rareori il ascult. Mult mai important era ceea ce se intampla la scena pe care cantase Obituary, acum avand loc sound check-ul “frantujilor” de la Gojira, una dintre capetele de afis ale death metalului progresiv si una dintre trupele pentru care venisem la festival.

Concertul celor de la Gojira a fost din toate punctele de vedere pe gustul meu, genul de show pentru care iubesc muzica asta: prestatie buna pe scena, energie si adrenalina totala, haos in public, absolut toate ingredientele necesare. Pe scurt, am avut parte de una dintre prestatiile de mare clasa din tot festivalul.

Dupa Gojira si realimentarea cu bere au urmat Sepultura la scena cealalta. Eu insa nu m-am deplasat deloc, din doua motive: in primul rand Sepultura din ziua de azi nu ma incanta cu nimic si in al doilea rand la prima scena urmau sa cante Fear Factory, o trupa pe care imi doream s-o vad de foarte multi ani, de fapt de cand am inceput sa ascult metal, deoarece FF este cam prima trupa de metal extrem pe care am ascultat-o si ale carei albume m-au incantat mereu, bineinteles cu cateva exceptii mai putin reusite.
Am profitat de sound check-ul lor pentru a adormi de cateva ori in picioare pentru ca orele putine de somn din ultimele zile si cantitatile, din ce in ce mai apropiate de scara industriala, de alcool incepusera sa-si spuna cuvantul. Insa cu cateva minute sa inceapa concertul eram din nou proaspat, gata s-o iau de la capat.

Fear Factory au cantat aproximativ o ora, iar entuziasmul publicului, in fata scenei cel putin, a fost imens. Daca ma vedea cineva care nu stia ce se intampla probabil ca ar fi zis ca-s isteric dupa felul in care ma manifestam. Din cand in cand ma luam cu lume de guler si ne urlam unu altuia versurile in fata. Asta a fost lucrul pe care il apreciez cel mai mult la festivalele astea din afara. Faptul ca exista respect si bun simt. In fata stau doar oamenii cu adevarat entuziasmati, care cunosc bine muzica trupei care canta la momentul respectiv, in timp ce ceilalti, care vor sa priveasca doar, se dau putin mai in spate. Asta apropo de ce s-a intamplat la Sonisphere cand au aparut comentarii pe net despre “animalele” si “urangutanii” care au facut moshpit la Slayer in fata scenei, comentarii scrise de niste cacati cu o mentalitate romaneasca desavarsita, care vor ei sa stea cu orice pret in fata scenei pentru ca “da bine”, chiar daca habar n-au pentru ce sunt acolo. In fine, revenind la asaltul industrial al lui Bell, Cazares, Stroud si Hoglan, acesta a decurs natural, brutal, fara “floricele”, din playlist facand parte multe piese de pe excelentul ultim album, plus piesele clasice precum Edgecrusher, Shock, Demanufacture, Self Bias Resistor si mai ales- surpriza placuta a serii- Martyr, de pe primul album.

Dupa Fear Factory m-am inarmat cu o noua bere si am ramas langa a doua scena, unde deja incepusera sa cante Children of Bodom. Am ramas la concertul lor mai mult pentru ca asteptam ceva sau pe cineva, nu mai stiu exact, stiu doar ca asteptam. Din cand in cand am mai tras cate un ochi la ce se intampla pe scena. CoB incepusera bine cariera, cu doua albume foarte bune, dar ulterior au devenit o atractie destul de mare pentru pokemoni si pitipoance, muzica lor devenind, eufemistic vorbind, de duzina. N-am recunoscut nicio piesa, cu exceptia arhi-cunoscutei “Follow the reaper”. In rest, concertul a fost neimpresionant.

Restul serii a fost acaparat de trupe care nu ma interesau- Gorgoroth si Candlemass- desi as fi vrut putin sa vad Despised Icon, chiar daca muzica lor ma lasa rece. Totusi, dupa duble Gojira- Fear Factory am decis ca mi-a ajuns pentru prima zi asa ca mi-am petrecut restul serii axandu-ma pe a doua cea mai buna activitate de la festival- adica bere- dupa vreo doua oare si multe invartiri in cerc ajungand in sfarsit in cortul meu, adormind instant.

Ziua 2

Am ajuns destul de devreme la scena, pe la ora 3. Acolo mai cantau Monstrosity, o trupa de death metal clasic, de duzina totusi. Dupa ei au urmat Kalmah, o trupa pe care o ascultasem de vreo doua-trei ori. Canta un death metal melodic, care nu a sunat rau, insa nici nu a reusit sa ma entuziasmeze in vreun fel, mai ales ca nu prea aveam chef de ei la ora aia.

Dupa Kalmah, insa, au urmat japonezii de la Sigh, o trupa de black metal progresiv, pe care eram curios sa-i vad. Nu le stiu prea bine piesele, dar m-au facut sa raman atent pe tot parcursul concertului lor, instrumental fiind foarte elaborat, iar prezenta a doi vocali (unul dintre ei femeie) intregeste foarte bine stilul abordat de trupa. Au incheiat cu un cover dupa Venom (piesa Black metal) si au iesit de pe scena in aplauze generale, mai ales pentru felul in care au interpretat piesele.

Am urmarit la scena cealalta Crushing Caspars, o trupa de hardcore din Germania. Din ce am vazut, acestia canta un hardcore clasic, straight-forward, destul de gustat de public.

Dupa Crushing Caspars au urcat pe scena Sybreed si nu Bal-Sagoth (cum scria in program). Personal m-am bucurat de schimbarea asta pentru ca tineam sa-i vad pe elvetieni la treaba si nu stiu daca eram in stare sa merg a treia zi la 12 la concert (asa cum erau anuntati initial). Sybreed canta industrial metal combinat cu elemente de melodic death metal si groove, Fear Factory fiind una dintre influentele lor principale.

Concertul a fost chiar peste asteptarile mele, piesele au fost executate impecabil, iar solistul cu niste perciuni de Elvis, a interpretat perfect atat portiunile de growl cat si cele de clean. Au avut o atitudine foarte energica si au stiut sa mobilizeze publicul, astfel incat spre sfarsit nu am putut sa ma abtin sa nu ma bag la un circle pit, chiar daca pana atunci am urmarit linistit, din lateral.

Dupa Sybreed a urmat o alta trupa de industrial metal- Mnemic. De la Mnemic ascultasem acum vreo 3 ani albumele lor, iar unul dintre ele chiar mi-a placut atunci. Acum insa nu am vazut nimic deosebit la trupa asta, nici muzical nici din punct de vedere al spectacolului live, asa ca am plecat inainte sa termine si m-am dus, evident, sa mai beau o bere.

Hypnos si Ill Nino- urmatoarele doua trupe- ma interesau putin spre mai deloc- insa am incercat sa raman macar la a doua trupa, deoarece auzisem unele lucruri bune despre ei. Insa cum am fost luat cu asalt de crize de somn cand aproape cadeam din picioare, am realizat ca e mai bine sa fac o plimbare pe la tricouri, sa mai cumpar cate ceva si sa-mi iau si de mancare.
M-am intors pentru Necrophagist. “Nemtalaii” astia canta un death metal de o tehnicitate impecabila, nimic de zis, insa parca aceasta tehnicitate exista doar de dragul ei, nu este pusa intr-un context mai larg, astfel ca am gasit mereu muzica lor lipsita de substanta. Totusi, chiar si asa, i-am urmarit atent pentru ca sunt destule momente in care ramai hipnotizat de riffurile lor.

Au urmat apoi Converge si Lock-Up pe care i-am urmarit de la distanta, mai exact de la cortul de bere, loc de unde absolut orice pare mai roz decat este.

Am revenit la scena chiar inainte sa inceapa Devin Townsend. Acesta a facut un sound check foarte original, culminand cu multa caterinca si mistouri la adresa publicului. Exact cand a inceput concertul a intrat pe fir o torentiala de categoria “brutal death metal” care m-a facut praf. Bineinteles ca nimeni nu a fost demoralizat, dimpotriva. Devin a avut pe lista piese variate, unele mai brutale si mai intense, altele putin mai “incete” si mai tehnice. Totusi, pe la jumatea concertului, incepuse sa mi se faca foarte frig de la vantul puternic si rece asa ca am vrut sa ma duc putin la cort sa-mi iau un tricou pe mine (cel pe care-l aveam era vraiste de la ploaie). Insa pe drum m-am incalzit cu niste fum de la cativa polonezi cu care am intrat in vorba din intamplare si am revenit la Townsend catre final.

Am stat apoi la concertul Cannibal Corpse, trupa dupa care nu m-am omorat niciodata. Totusi, n-am putut sa nu particip putin la haos in fata, mai ales ca ma energizasem destul de mult in pauza. Din pacate, lumea pe acolo era in proportie majoritara la nivelul ‘pula de beata’ asa ca putini se mai sinchiseau cand unul-altul cadea si nu reusea sa se ridice. Despre Cannibal Corpse pot sa spun doar ca si-au facut treaba cu profesionism si atat. Nici n-au rupt gura targului nici n-au dezamagit.

De Ihsahn nu aveam absolut niciun chef, asa ca am revenit d-abia la Napalm Death, fiind a treia oara cand ii vad live. Era deja ora 1 si aveam din ce in ce mai putin sange in alcool, dar am reusit sa rezist pana la sfarsitul concertului lor, stand la distanta, bagandu-ma in fata doar in momentul in care au cantat Suffer the children. Napalm au fost la fel de energici ca si in primele doua ocazii in care i-am vazut, mereu mi-au dat impresia ca ar putea sa tina un public in priza o zi intreaga, fara ca ei sa oboseasca vreun pic.

Dupa concertul lor mi-am zis ca trebuie sa ajung la cort, insa cum drumul direct nu mai era practicabil m-am invartit vreo juma’ de ora incercand sa gasesc o iesire. Cand in sfarsit m-au ajutat unii sa ies am dat de un ucrainian (nu stiu cum) si amandoi am ajuns la concluzia ca trebuie sa mai bem bere. Asa ca m-am trezit la o masa cu o gramada de lume, printre care si romani, iar dupa alte doua ore si alte nu stiu cate beri baute ne certam care sa faca cinste urmatorul.
Am ajuns la cort d-abia pe la 4 dimineata.

Ziua 3

N-am dormit decat vreo 3 ore si ceva pentru ca la 7.30 eram din nou in picioare (adevarat, era un efort destul de mare sa ma tin in picioare), dar mi-am revenit incet-incet.

In aceasta ultima zi, dupa obisnuita raita pe la barurile din oras pentru mancare, tricouri si corturile de bere din zona scenelor, am ajuns pe la ora 17 la Macabre, trupa asa-zisa de “murder metal”. Show-ul lor a fost de calitate, cu un solist foarte simpatic si cu muzica lor binecunoscuta, combinatie de metal si punk.

Imediat dupa ei au cantat suedezii de la Diablo Swing Orchestra, trupa cea mai eclectica, cred, din punct de vedere muzical, prezenta la acest festival. Le ascultasem de multe ori cele doua albume inainte si cand am vazut ca urmeaza sa-i vad live am fost cel putin curios. Au sunat foarte bine, sonorizarea fiind la inaltime, lucru esential pentru un concert ca al lor. Fiecare instrument s-a auzit clar, suedezii reusind pana la final sa anime o foarte mare parte din public, in fata scenei lucrurile luand-o razna, unii spectatori incepand sa-si usureze ghiozdanul de tricouri, facandu-le acestora din urma o baie de noroi.

Dintre trupele “clasice’ de thrash, Voivod a fost printre cele pe care le-am ascultat foarte putin, asa ca am stat deoparte la concertul lor, la care, sincer sa fiu, nici n-am fost prea atent.

Insa pentru mine incepea acum o parte foarte intensa a serii- trio-ul Dying Fetus- Meshuggah- Hypocrisy.
Dying Fetus au fost, pentru mine, pe podium, din tot festivalul, in ce priveste prestatia. Trei muzicieni care au cantat un brutal death metal de calitate si care au declansat un adevarat macel in public- moshpit, circle pit, crowd surfing, toata gama. Una dintre cele mai entuziaste si energice prestatii.

La fel au stat lucrurile si la Meshuggah, trupa la care am mai bifat un concert reusit. N-am ce sa spun foarte mult despre ei, pentru ca nu sunt prea multe lucruri de spus. Au cantat perfect, au incantat pe toata lumea prezenta si m-au facut sa-mi cheltui ca toate resursele de energie pe care le mai aveam.

La Hypocrisy am preferat sa stau mai in spate si sa ma uit linistit la concertul lor. Una dintre trupele de temelie ale melodic death metal-ului, au cantat atat piese vechi, clasice, precum Penetralia, Roswell 47 sau Killing Art, dar si mai noi, de pe albumele recente- Virus si A taste of extreme divinity. Este adevarat, dupa Dying Fetus si Meshuggah, Hypocrisy mi s-au parut destul de “domoli” dar asta si pentru ca eram destul de obosit dupa trei zile de metal si alcool in abundenta.

Am luat o pauza si m-am intors cat sa vad jumate din concertul Agnostic Front. Nu sunt mare hardcorist, asa ca am ales sa stau pe margine, mai ales ca deja eram intr-o stare de euforie totala. Asa cum se obisnuieste la concertele hardcore, am asistat la o dezlantuire totala, si pe scena si in public, concertul AF incheind, practic, pentru mine, festivalul.

La My Dying Bride (pe care deja ii vazusem la Metalcamp anul trecut si la Artmania) am stat doar pentru ca erau si restul pe acolo, dar n-am fost deloc atent, mai ales ca muzica lor, in cel mai bun caz, ma plictiseste. Am preferat sa ma ocup de bancuri si alte chestii aferente consumului de alcool.

Astfel s-au desfasurat, pentru mine, cele trei zile de festival, punctul culminant al acestei veri. Sper, pe viitor, in anii urmatori, sa am cat mai multe astfel de ocazii. La mai mare !


Scris de: mihai , 30 August 2010

Ultima modificare: sorin , 7 July 2012