Cum te relaxezi cel mai bine sâmbătă seara ca metalist în Bucureşti? Dacă ştii cu două-trei luni înainte, te duci la un concert în Fabrica, împreună cu prietenii! Mai ales că vezi o trupă bună din Italia, ceea ce e destul de rar.

Începem cu începutul, pentru că la 20:55 am ajuns în club şi pe scenă erau deja băieţii noştri de la RoadkillSoda care dădeau bine de tot. Surpriza noastră a fost sala plină de lume, cum n-am mai văzut de multă vreme. Am mers şi ne-am luat câte o bere şi ne-am găsit un loc de unde să vedem şi sa ascultăm muzica. Şi am avut ce asculta şi ce vedea. Trupa a sunat foarte-foarte bine, iar southern-stoner-rock-ul lor a băgat lumea în ritm. După mai bine de o oră după ce au început, la ultima piesă au chemat pe scenă pe noul vocalist, “Beast”, care îi va lua locul lui Mircea “Hotshot Eagle” (numele oficial de pe facebook sic!). Tranziţia s-a făcut paşnic şi piesa a sunat foarte bine cu ambii vocali.

Între timp ne-au apărut şi prietenii Ana şi Ciprian, din urma lor venind şi o mică gaşcă de la bar, spre surpriza mea şi a soţiei. Pauza dintre trupe n-a durat prea mult – abia am avut timp să aruncăm un ochi la “merch” şi să ne mai luăm o bere, că pe scenă au urcat italienii şi n-au stat la poveşti.

Ufomammut sunt o trupă destul de veche, dar nu prea bine cunoscută pe la noi. Sau cel puţin aşa am crezut, dar sala plină de la Fabrica mi-a demonstrat contrariul. Cum îi spuneam şi lui Sorin într-o discuţie pe whatsapp, n-am mai văzut atât de multă lume de cel puţin 100 de concerte! Iar mă lungesc… Dar italienii nu! Au început lent şi puternic din prima. Ritmurile şi riff-urile repetate până la obsesie, momentele în care vocalul cântă ceva nedesluşit, sunetul genial ne-au pus pe toţi în mişcare – în special de cap. De la prima piesă şi până la ultima am stat înghesuit printre oameni şi m-am bucurat de nebunia aia de muzică psihedelică, care te bagă într-o transă fără să “bagi” nimic ajutător, deşi unii erau clar “consumaţi” dinainte de concert şi se simţeau bine.

Noi ne-am mişcat câte puţin mai spre centru şi mai spre spate din cauză deplasărilor publicului care mai de care, până aproape de ultima treime a concertului. Atunci a avut loc un declic al nebunului nostru de Ciprian, care n-a mai rezistat şi a încins un moshpit. I s-au alăturat câţiva băieţi mai înflăcăraţi care abia aşteptau momentul şi au ţinu-o aşa până la final, spre încântarea celor trei de pe scenă.

După aproape o oră şi 45 de minute, transpirat şi încălzit, am aplaudat şi am fluierat admirativ italienii şi am mers să-mi iau nevasta din spatele clubului, unde se retrăsese fix ca să scape de căldura din faţă.

Şi cam atât! A fost o seară genială cu muzică foarte bună, cu o atmosferă pe măsură şi cu multă lume.