3b: Stiti ca romanii nu prea va stiu muzica. Ce simtiti cand cantati in fata unui public care nu va stie muzica sau versurile?
Confronto: Ei stiu ce muzica cantam si noi simtim conexiunea cu publicul, pentru ca publicul stie ca suntem hardcore. Conexiunea e muzica. Dupa concerte, lumea vine la noi si ne intreaba despre formatie, despre versuri si asta e cel mai important lucru, pentru ca apoi oamenii ne cumpara CD-urile sau downloadeaza albumele de pe internet, nu conteaza, si apoi ne “citesc” mesajul. Cand suntem pe scena vorbim publicului despre politica, educatie, si lucruri in genul asta, iar asta e sansa noastra sa transmitem oamenilor ceea ce gandim.

3b: Stim ca ati calatorit mult in jurul lumii. In cara tare vi s-a parut cel mai tare public, inafara de cel din Brazilia?
Confronto: Fiecare concert are un anume tip de public, un anume tip de energie. De exemplu, publicul de aici, din Romania seamana foarte mult cu publicul din America de Sud. In tari ca Romania, Bulgaria, Polonia sau Chile, Peru, Columbia avem mereu oameni nebuni la concerte, iar show-ul e mereu dement.

3b: In Romania, prima data, ca si acum, ati cantat in fata a 40-60 de oameni. Ati cantat vreodata in fata unui public mare, sute de oameni?
Confronto: In Polonia am cantat in fata a 2000 de oameni, a fost demential. Acelasi lucru s-a intamplat la cateva festivaluri in Cehia, Germania si Italia.

3b: Credeti ca mostenirea lasata de Sepultura sau Ratos de Porao joaca un rol in popularitatea voastra? Ma refer la faptul ca chiar daca lumea nu a auzit de Confronto, Korrozao sau Crust Division, a venit la concerte in numar destul de mare.
Confronto: Sepultura a pus Brazilia pe harta lumii si a deschis drumul si pentru alte trupe braziliene, dar noi suntem o noua generatie de formatii de metal – Confronto, Torture Squad, Paura.

3b: Dar ati simtit vreodata presiunea faptului ca lumea, auzind ca sunteti din Brazilia, sa se astepte sa sunati ca Sepultura?
Confronto: Nu ne pasa de asta, noi doar cantam muzica noastra. E adevarat ca Sepultura a deschis usa metalului, dar sunt multe formatii bune in Brazilia. Noi incercam sa aratam ca suntem o generatie noua in America de Sud si vrem sa transmitem mentalitatea, atitudinea si muzica noastra.

3b: Care e parerea voastra despre marea comunitate metal din lume care nu cumpara CD-uri, care doar le downloadeaza de pe internet? Vi se pare ca lumea triseaza?
Confronto: CD-urile noastre sunt greu de gasit in magazine in jurul lumii, deci nu e o problema daca cineva downloadeaza albumele noastre de pe internet. Insa respectam lumea care nu downloadeaza si care ajuta formatiile de metal. Cunoastem faptul ca CD-urile noastre sunt scumpe – aproape 8 dolari in Brazilia – si foarte multa lume nu-si permite sa le cumpere. Bineinteles ca pentru noi e mai bine daca fanii cumpara albumele, pentru ca in acest fel ajuta casa de discuri, iar casa de discuri ne ajuta pe noi. Deci, va rugam, data viitoare cand veniti la concertele noastre, cumparati CD-uri si tricouri.

3b: Credeti ca e vreo diferenta intre publicul din sudul Europei si cel din vest?
Confronto: Bineinteles, voi sunteti mai nebuni si nu spunem asta pentru ca ne aflam acum in Bucuresti. De exemplu, in tarile scandinave, ca Finlanda sau Suedia, oamenii sunt mai reci decat aici. Voi sunteti mai latini, aveti sangele mai fierbinte.

3b: Marile trupe de metal calatoresc in jurul lumii in avioane, dorm la hoteluri de cinci stele, cum e sa calatoresti in jurul lumii intr-un microbuz?
Confronto: E foarte tare, asta e viata noastra. Traim asa de 11 ani si suntem mandri, pentru ca suntem “true”.

3b: Cati ani ati petrecut inafara Braziliei?
Confronto: Mai mult de un an. Am avut peste 200 de concerte inafara Braziliei.

3b: Si intr-un turneu ca acesta, cam cate zile petreceti departe de casa?
Confronto: Aproape doua luni, poate doua luni si jumatate si tinem cam 20-40 de concerte. In 2005 am avut 65 de concerte intr-un turneu.

3b: Nu v-ati plictisit de ceea ce faceti, sa faceti acelasi lucru din nou si din nou si sa cantati aceleasi cantece mereu?
Confronto: Nu, inca nu, iubim sa facem asta, mai ales ca suntem prieteni si ne respectam.

3b: In Romania ati cantat cu cateva formatii autohtone. Ce parere aveti despre ele?
Confronto: Ne-a parut bine sa vedem ca aveti formatii bune si am vazut foarte multa incredere.

3b: Metalul romanesc creste foarte repede, o gramada de formatii au evoluat multin ultimii 5 ani. Acelasi lucru se intampla si in Brazilia?
Confronto: Scena metal din Brazilia e mult mai tare decat era acum 5 ani, si din punctul de vedere al muzicienilor, dar si din punctul de vedere al publicului.

3b: Multi tineri care incearca sa-si faca o formatie renunta pentru ca nu cred ca pot trai din muzica. Voi castigati destui bani sau aveti si locuri de munca?
Confronto: Unii din membrii formatiei au si locuri de munca, dar numai cand sunt “in timpul liber”. Confronto este prioritatea noastra si petrecem mare parte din timp cu formatia si cu turneele. Dar inteleg ce vrei sa spui, iar ce vrem sa spunem este ca cel mai important lucru este sa fii “true” si sa nu-ti pese de bani. Trebuie sa-ti pese doar de viata ta, sa iubesti lumea, acest mod de viata si daca vin si ceva bani din asta, atunci e OK. Dar daca nu castigi bani din asta, atunci tot e OK. Deci incercati sa fiti “true” – asta e cel mai important.

3b: Dar voi faceti destui bani ca sa puteti trai decent?
Confronto: In acest moment, da.

3b: Acum, o intrebare care nu e legata de muzica: e destul de dificil sa va intreb, pentru ca stiu ca sunteti suparati, dar ce parere aveti de echipa Braziliei la Campionatul Mondial?
Confronto (rad): Sunt foarte suparat din cauza asta… Adica, Brazilia e cea mai buna echipa din lume, cu siguranta. Dar sunt foarte trist sa vad ca am plecat acasa si in acelasi timp sunt foarte bucuros sa vad ca Argentina a plecat acasa. Am o gramada de prieteni argentinieni, dar cand vine vorba de fotbal Brazilia e Brazilia si Argentina e Argentina. Oricum, urmatorul Mondial jucam acasa si o sa iesim din nou campioni.

3b: Cu ce echipa din Brazilia tineti?
Confronto: Tinem cu Flamengo. Toti membrii Confronto sunt suporteri Flamengo.

3b: La final avem o intrebare “desteapta” pentru voi: in Romania, toti fotbalistii sunt fani ai unui gen de muzica pe care il numim “manele”, care e oarecum ca samba in Brazilia. Fotbalistii brazilieni asculta metal?
Confronto: Nu, nu asculta. Doar samba, funk, muzica traditionala braziliana si alte chestii. Probabil sunt si unii care asculta metal, dar nu stim care sunt.

3b: Ma asteptam sa aud ceva in genul “da, fotbalistii si metalul, coool!”.
Confronto: Nu, dar trebuie sa spun, in situatia asta, ca in Argentina sunt fotbalisti care asculta metal.

Dupa o lunga pauza de concerte am reusit sa prind o “gaura” de la munca si sa trag o fuga pana in Control. Cauza: un concert de hardcore/metal, cap de afis fiind brazilienii de la Confronto, la al doilea lor concert in Romania. Am facut jonctiunea cu ceilalti doi betivi la fata locului, plus alti doi betivi asociati, si ne-am cinstit cu cateva beri reci. Un punct minus pentru locatie a fost lipsa berii la draft. Am apucat sa beau o singura halba bere nefiltrata dupa care am fost informat ca nu mai exista bere la dozator. Nu-mi explic cum s-a terminat cata vreme in club erau vreo 40 de persoane. Dar probabil ca erau foarte insetate.

In fine, am platit taxa de intrare (10 ron) si am purces spre zona scenei. Primii care au spart caldura (ca nu pot zice gheata) au fost baietii de la Proof. Fara menajamente, cei 4 au tras un “pumn” hardcore in fata putinilor oameni prezenti. Ca sa folosesc niste termeni “elevati”, au cantat un straightforward in-your-face hardcore, fara subtilitati, fara “floricele”, si suficient de energic ca sa incalzeasca atmosfera dincolo de limita suportabila. Dovada erau valurile de sudoare care curgeau pe toti cei prezenti. Sunetul a fost bun, poate putin vocea cam in spate, dar asta nu m-a deranjat, pentru ca se auzeau foarte bine instrumentele. Mi-a placut in mod special cum se auzea bass-ul, un instrument de multe ori ignorat (pe nedrept) de sunetisti, dar care a sunat exact asa cum trebuie (Sick Of It All style, cum a remarcat ursu). Baietii mi s-au parut foarte relaxati, stapani pe instrumente. S-a vazut asta clar cand a picat la un moment dat lumina (complet) dar nu s-a auzit nici-un “sughit”, piesa a curs normal, fara vreo sincopa. Pentru mine, momentul culminant al recitalului Proof a fost cover-ul dupa piesa Pride de la Madball, la care Ursu (intr-un acces de entuziasm) a facut backing vocals la microfonul basistului. In fine, a fost deschiderea perfecta pentru un concert de gen.

Dupa o pauza de hidratare de vreo 2 beri, si dupa o scurta raita la sectiune de merchandise, au urmat show-ul brazilienilor de la Confronto. Baietii se afla la a doua vizita in Romania, dupa ce in 2007 au deschis in Suburbia concertul celor de la Misery Index. Spre rusinea mea, desi prezent la acel eveniment, uitasem complet ca au cantat si brazilienii. Asta desi aveam tricou cu ei si stiam ca ii vazusem in concert in Bucuresti. In fine, revenind, ca la orice alt show in care sunt invitate trupe romanesti si straine, s-a auzit/vazut imediat faptul ca baietii sunt din afara Romaniei. Nu stiu ce se intampla cu trupele noastre, ce le lipseste, poate ca nu au mancat destule cereale dimineata cand erau mici, sau au chiulit la orele de sport din tara, dar imediat se simte cand urca strainii pe scena. Poate e pedala dubla mai prezenta, poate chitara suna mai “plin”, sunt mai multe acorduri, nu stiu, dar am aceeasi senzatie de fiecare data. Ma rog, sa revin la Confronto, trupa canta un fel de hardcore-metal, cu un sound ce aduce pe alocuri a metalcore, dar si cu multe pasaje de thrash. Dar totusi, soundul hardcore mi s-a parut cel mai evident. Probabil acest lucru se datoreaza mesajului social promovat de trupa, mesaj ce se regaseste la majoritatea trupelor braziliene. Publicul a reactionat imediat la sound-ul energic, incingand un mini-moshpit in fata scenei, dar majoritatea a stat totusi retrasa, in ciuda semnelor solistului care incerca sa “instige” oamenii la activitati anti-sociale. Probabil ca si caldura a avut un cuvant greu de spus. Cu toate astea, brazilienii au fost multumiti de reactia spectatorilor, tinand sa multumeasca celor prezenti aproape dupa fiecare piesa.

Dupa aproximativ o ora, s-a incheiat si recitalul Confronto. A urmat o pauza lunga, udata din belsug cu bere. Profitand ca brazilienii nu se indurau sa plece, i-am rugat sa acorde un interviu pentru site-ul treibetivi, baietii acceptand imediat. Prin urmare, timp de 22 de minute, rabdatori, Felipe Chehuan (vocalul) si Felipe Ribeiro (tobarul) au raspuns intrebarilor noastre. Intre timp incepuse show-ul Deathdrive, din care am pierdut destul de mult. Dupa ce am revenit in fata scenei, am observat cu stupoare ca publicul nu plecase acasa (cum se intampla de obicei cand se apropie ora ultimului metrou). Mai mult, pastrase suficienta energie pentru a-si face de cap pe acordurile groove metal ale ex-dodiezilor. Despre muzica nu prea pot spune multe, eram incredibil de obosit si deja consumul ridicat de sirop de malt si hamei isi facea efectul. Adica dadusem in amorteala si surzenie partiala. Stiu doar ca dupa ce s-a terminat concertul am reusit cumva sa mai beau 3/4 de bere dupa care am taiat-o spre casa, sa ma odihnesc pentru o noua zi de sclavageala.

Una peste alta a fost un concert reusit. Sunetul a fost ok, locatia bunicica, dar fi fost totusi bun un aer conditionat si o rezerva mai mare de bere la draft. Oricum, m-am simtit grozav, mai ales tinand cont ca am ajuns sa vad un concert la 4-5 luni. Sau poate tocmai de-aia. Acum nu mai ramane decat sa ma relaxez 3 saptamani pana la masacrul de la Brutal Assault.

Czech Republic, here we come!

(Nici n-ar mai trebui să menționez) Concertul din Fire a început la 21:30, deși pe afiș era anunțată ora 20:00. Oricum, fiind deja o obișnuință, nimeni nu s-a arătat surprins și totul a mers ca și cum ar fi normal… Primii care au cântat au fost Mediocracy din București, o surpriză plăcută pentru mine. Cu un sunet “fresh”, o combinație de sludge, hardcore și metalcore, băieții au cantat vreo cinci piese care au durat cam 20-25 de minute, dar aceste minute puține cât s-au aflat pe scenă au fost pline de energie și de pe scenă, dar și în fața ei. Publicul, format în mare parte din prieteni ai trupei și cunoscători, a făcut moshpit, stage diving și tot ce trebuie la un concert de acest gen. Sunetul a fost foarte bun la ei și pot spune că ăsta a fost un mare avantaj. Pe final au avut chiar și un bis (datorită în special tipului de lângă noi care a strigat ritmat, la fiecare 10 secunde “ÎNCĂ UNA!!!”), chestie care nu prea se întâmplă la trupele de deschidere.

Iar după o pauză de vreo 15 minute au venit în fața noastră Stuck In A Rut, prima trupă de hardcore de la noi cu tobar o tipă. Cu un hardcore foarte “raw”, au pus pe mișcare toată suflarea de nebuni din față și pot spune că au fost foarte puține momentele în care s-au oprit din “dans”. Piese scurte și la obiect, instrumentație simplă, sunt exact genul de hardcore care se cânta la începutul anilor ’80 in USA. Asta nu e deloc un lucru rău, mai ales ca și atmosfera a fost exact ca în cluburile underground americane de acum 25-30 de ani, cu spectatori urcând pe scenă și cântând împreună cu trupa. “Recitalul” lor a durat cam 30-40 de minute, timp în care au cântat vreo 10-12 piese. Un minus la ei a fost faptul că nu au avut pe cineva care să-i cunoască la sunet și vocile s-au auzit destul de aiurea, mai ales dacă stăteai mai în spatele sălii. Keep the good work, guys!

Și apoi, după mai bine de jumătate de oră de pauză, au urcat pe scenă brazilienii din Korrozão, mai vechii noștri “prieteni”. Înainte de a cânta, am stat cu ei de vorbă și au fost surprinși să afle că a mai venit lume la concert din cei care fuseseră acum trei ani. După ce și-au reglat instrumentele, nu au stat mult pe gânduri și au început să cânte un hardcore/grindcore direct “de la mama lui”, straight-in-the-face. Instrumentația mai dură, growl-urile vocale și ritmul nebun duc foarte mult spre metal, dar nu e de ajuns asta, pentru că punk-ul se simte și el foarte bine in piesele lor. Din păcate, din anumite motive pe care o să vi le spun la final, rămăseseră foarte puțini spectatori în fața scenei, dar din fericire câțiva care am fost în față ne-am manifestat și ne-am simțit foarte bine. Pe final au avut două cover-uri, primul la “Roots bloody roots” de la Sepultura, pe care m-am trezit la un moment dat cu microfonul în mână și am fost nevoit să cânt o strofă, iar al doilea la “Crucificados pelo sistema” de la Ratos de Porao. Cum altfel era mai frumos să se termine un concert al unei trupe hardcore/punk/grindcore braziliană?

Și acum să vă spun și ce evenimente s-au întâmplat în timpul concertului.. Se pare că niște idioți “nazi” s-au luat afară de unii dintre spectatorii veniți la concert și s-a iscat o bătaie. Nu știu prea multe, pentru că nu am înțeles prea multe. Știu doar că la un moment dat, chiar înainte de a începe să cânte Stuck In A Rut, un grup din față a plecat brusc afară și s-au întors dupa câteva minute mai puțini, iar apoi, chiar înainte să urce brazilienii pe scenă, un tip s-a suit la microfon si a anunțat “haideți, în pula mea, cu toții afară că sunt niște naziști care au făcut scandal, să-i caftim”, moment în care din fața scenei au mai plecat cam 6-7 oameni, inclusiv organizatorii. Nu e de mirare că apoi Korrozão au avut sunet prost, că a trebuit eu să merg la mixer și să reglez pe acolo atât cât m-a dus capul. În situația care a fost, dacă chiar a existat afară un conflict, tot ce trebuiau să facă organizatorii era să cheme poliția și apoi să-și vadă de treabă. Nu poți lăsa o trupă care vine de la celălalt capăt al pământului să cânte fără o sonorizare cât de cât decentă și tu să ieși afară la bătaie. Iar chestia asta cu bătăile între “nazi” și “anti-fa” mi se pare cea mai mare prostie. La urma urmei, venisem la un concert de muzică, nu la o manifestație politică.

La eveniment am ajuns cu putin inainte sa inceapa Anthrax. Despre organizare nu pot sa zic decat ca a fost acceptabila. Destule corturi de bere, astfel incat sa mearga repede distributia, destule wc-uri, adica eu cel putin nu am stat la coada singura data in care am fost. Singurele minusuri- in primul rand tigania de a face la un FESTIVAL (nu la un simplu concert) zone separate ( adica golden circle, normal circle etc)-nu am mai auzit de vreun festival cu astfel de delimitari- si faptul ca nu a existat decat o singura intrare, si implicit iesire (dar asta a fost doar un lucru minor).

Asadar, Anthrax, dintre toate cele patru, este trupa cu care am avut cele mai putine tangente. Am fost destul de “neincalzit” pe parcursul recitalului lor. Chiar si asa, a fost imposibil sa nu ma manifest din cand in cand, trupa cantand cu energie si dorinta de a mobiliza publicul care a reactionat pozitiv pe tot parcursul show-ului Anthrax.

Urmatorii au fost Megadeth, o trupa pe care o vazusem deja in 2005 (asta daca nu cumva ma insel si a fost 2006). Deja zona se umplea din ce in ce mai mult. Megadeth au avut o atitudine conforma cu statutul lor- o atitudine de trupa mare, legendara, cu ani foarte multi de experienta in spate, cu un spectacol ce venea parca firesc, reusind sa electrizeze publicul cu minim de efort. De cantat au cantat piese noi si vechi. Destule piese de pe albumele consacrate ale trupe- Youthanesia, Rust in peace, Countdown to extinction si Peace sells but who’s buying..Destul de multa lume cunoscatoare care stia cine este Megadeth si ce reprezinta aceasta trupa in metal. Singurul lucru negativ de care as putea vorbi este o atitudine mult prea “rece” a lui Mustaine- adica intreaga reprezentatie scenica si atitudine a lasat o impresie de rutina, cu mult prea putina spontaneitate.

Dupa Megadeth a urmat evenimentul principal pentru mine- SLAYER. Foarte mult timp am asteptat sa vad un concert Slayer pe viu, astfel incat cu cateva minute inainte de incepere inima imi batea in piept ca o pedala dubla. Tom Araya, Kerry King, Jeff Hanneman si Dave Lombardo au intrat curand pe scena. Bineinteles, nu mai sunt demult la “prima tinerete”, nu mai au aceeasi forta ca pe vremuri si bla bla bla bla ma doare-n pula. Slayer sunt Slayer indiferent de an, varsta si alte cacaturi. Pentru mine a fost de vis si atat. Trupa ale carei albume precum “Reign in blood” sau “Seasons in the abyss”, din anii ’80, dau clasa lejer multor trupe “cu pretentii” din ziua de azi, cu riffuri si ritmuri demente de tobe si cu solo-uri care iti toaca creierii, in stil Kerry King, a fost in sfarsit live, in fata mea. Nu ma asteptam sa iasa ceva haos la Normal Circle, dar a iesit. Cei care au venit pentru Slayer au stiut de ce au venit, iar spectacolul a fost total. La inceput niste bgs-isti consternati de “amploarea evenimentelor” au tinut sa intervina pentru a “calma spiritele”, dar asa ceva a fost imposibil. Nu poti sa opresti pasiunea si energia adevarata, iar haosul a continuat. Trebuie sa precizez ca multe persoane din jur, care au stat pe margine, “s-au bagat” pentru noi. Multe persoane de la care ma asteptam sa fie mai degraba iritate au zis lucruri de genul “lasati-i sa se distreze, ca nu ne deranjeaza cu nimic”. O surpriza foarte placuta in conditiile in care ma asteptam sa dau peste “mondeni” si bagatori de seama. Respect maxim ! Piesele celor de la Slayer au curs in lant- World painted blood, war ensemble, seasons in the abyss, god hates us all, angel of death, south of heaven, mandatory suicide, si alte piese pe care la starea actuala nu le mai tin minte. Au incheiat cu clasicul Raining blood, moment in care printre noi s-a organizat un “wall of death” spontan. Slayer au cantat o ora (oricum destul de putin), dar cu siguranta a fost printre cele mai scurte ore traite de mine. Cum spunea cineva- ar fi putut continua pana dimineata si nu ne opream decat de epuizare fizica.

Bineinteles, pe la ora 21, au intrat in actiunea headlinerii- Metallica. Vazandu-i si acum 2 ani, nu pot spune ca m-au surprins in vreun fel de aceasta data. Din nou, playlistul a cuprins piesele lor clasice, cele demne de o trupa dintre “Big four”, plus piese de pe Death Magnetic. Spectacolul scenic, bineinteles, a fost unul la inaltime din toate punctele de vedere- de la prezenta scenica a trupei, pana la lumini si efecte speciale. Daca pana la Metallica se umpluse toata zona de concert de nu mai puteai arunca un ac, odata cu inceperea acestui concert cu siguranta nu mai puteai “arunca” nici cea mai mica particula din univers. Lucru dealtfel de asteptat. Publicul a savurat din plin prestatia Metallica, entuziasmul fiind foarte mare.Eu am urmarit cu placere concertul lor, adevarat, epuizat dupa ce fusese la Slayer, si deja intr-o stare de alcoolizare avansata, fiind o incheiere excelenta a unui eveniment metalistic pe care, foarte probabil, nu-l mai prinzi a doua oara. Mai pot sa spun doar ca cei care au venit doar pentru o singura trupa din astea patru, sau mai bine zis care nu au vazut 100% din acest eveniment au avut foarte mult de pierdut. Indiferent daca asculti sau nu frecvent aceste trupe, sau daca esti sau nu cunoscator al pieselor, albumelor si istoriei lor, este imposibil sa nu ti se faca pielea de gaina si sa nu te bucuri din toata inima cand le auzi si vezi live. Eu, cel putin, sunt extrem de fericit ca am avut ocazia sa fiu prezent la asemenea concerte.

Sper ca ce am scris mai sus e cat de cat coerent, iar daca nu e oricum ma doare-n pula pentru ca astazi am vazut SLAYER- live- NA!!!

Pe baietii de la Rock’n'Ghena ii cunosc de vreo zece ani, dar ii vazusem in concert o singura data, prin 2005, in vechiul Underground. Atunci i-am si ajutat sa-si promoveze concertul, lipind afisele prin Regie. A fost o surpriza pentru mine sa aflu ca mai exista ca formatie si am vrut neaparat sa-i vad. Pot spune ca au evoluat destul de mult fata de ce cantau acum multi ani, dar tot mai au nevoie de imbunatatiri. In Fire fiind cam 40 de spectatori, a fost o atmosfera “ca in familie”, asa ca, dupa cum e obiceiul pe la noi, au stat toti si s-au uitat la R’n'G, doar doi-trei tipi sarind in fata scenei. Muzica lor e un fel de hardcore balcanic, adica un hardcore nu prea bine definit, cu multe influente si din metal. Rocco, vocalul, mi-a placut, suna chiar foarte hardcore, iar intre piese a tinut mici “speech-uri” despre situatia politica de la noi si despre ideile trupei – putini mai fac asta in concerte la noi. Chitara mi s-a parut ca suna destul de bine, insa tobele m-au deranjat cel mai tare. Ori ar trebui sa-si schimbe tobarul, ori cel pe care il au ar trebui sa invete sa bata ceva mai complicat, nu de alta, dar pe aproape fiecare piesa mi se parea ca suna la fel, plus ca nu prea se “pupa” cu stilul pe care vor sa-l abordeze. Pe final lumea se incinsese destul de bine, asa ca in momentul in care au cantat coverul la Terror – Keep Your Mouth Shut se facuse un mic circle pit in fata. Tot “recitalul” a tinut aproximativ 40 de minute, dupa care urmau niste nemti.

… care au urcat pe scena cam dupa jumatate de ora dupa ce terminasera R’n'G. Nu auzisem inainte de Asbestos In Osbestrics si cu siguranta eram foarte curios sa vad/aud ce stiu. Ca orice trupa “de afara”, de cum au luat in primire scena, s-au dezlantuit asupra publicului.

AIO Promo 2009

A.I.O- heading for Romania!! | MySpace Music Videos
Cu un sunet bine pus la punct, ceva intre thrash si hardcore, baietii plini de energie s-au pus pe treaba si inca de la prima piesa in fata scenei se formase un circle pit. Piesele scurte au urmat una dupa alta, fiecare reprezentand cate ceva: “this one is about beer”, “this one is about sex equality – we want the girls to shout when we scream ‘vagina’ and the boys to shout when we scream ‘penis’”. Mi-a placut foarte mult sa vad la un moment dat doua tipe intrand la un “slam dance” cu baietii din fata si chiar la unele piese sa inceapa ele cate un circle pit. Spre deosebire de trupele romanesti, la AIO – ca si la alte trupe straine – se delimiteaza foarte bine instrumentele in muzica lor. Chitarile se auzeau ambele separat, una mai thrash, cu scurte solo-uri, una mai spre hardcore. Bass-ul isi avea si el locul lui si de multe ori partile de chitara se opreau si se auzeau corzile lovite ale acestuia. Nemtii au vrut de la inceput trei microfoane, dar se pare ca sunetistul nu a fost pregatit, asa ca au trebuit sa se multumeasca doar cu doua, aproape pe fiecare piesa bassistul completand partea vocala, iar la una din piese unul din chitaristi a bagat cateva growl-uri in stil death metal. Cat timp au cantat, publicul din fata nu a stat un moment – au fost circle-pit-uri, moshpit-uri si chiar la un moment dat un tip a avut curaj sa sara de pe scena pentru un crowd surfing, desi pe jos era umed si se aluneca destul de bine. Pot spune ca m-au surpins in mod placut nemtii si sigur as mai merge la ei daca ar mai veni in concert.

Concluzia e ca am mai prins o seara misto in Fire, la un concert “obscur” cu putina lume, asa cum de multe ori se intampla in “familia” hardcore…

Surprinzator, Down au urcat pe scena la 17:45, desi in program erau anuntati la 18:00. Am incercat cu Tase si cu prietenii sa mergem cat mai in fata, dar ne-am impotmolit pe undeva pe la mijloc, unde am ramas. Prima piesa s-a auzit foarte aiurea. Suna ca si cum se aude muzica cand treci pe langa o masina care are geamurile ridicate. Apoi, pe parcurs, sunetul a devenit mai ok. Dupa aproape 10 minute de la incepere, in jurul meu era o gasca de pustani care facea o galagie de nedescris, ceea ce a facut-o pe prietena mea sa le bata obrazul. Cand au inceput sa comenteze si mai mult, m-am luat si eu de ei, dar degeaba, n-ai ce discuta cu niste putoi care venisera sa fie cool, nu sa asculte muzica. Down au fost geniali, dar in primul rand profesionisti. Au urcat pe scena si si-au tinut concertul asa cum ar fi facut-o si daca erau cap de afis.

Au cantat toate piesele lor importante, iar publicul s-a “incalzit” din ce in ce mai bine, asa incat la final au aplaudat destul de mult, mai ales ca Phil si-a aratat respectul ingenunchiind pe scena. Pentru cei care au comentat in genul “cine pula mea sunt astia?” si “iris-iris” am cateva cuvinte sa spun (sperand ca vreodata vor citi randurile astea): Down sunt Phil Anselmo (ex-Pantera, Superjoint Ritual), Pepper Keenan (Corrosion of Conformity), Kirk Windstein (Crowbar), Jimmy Bower (Eyehategod, Crowbar, Superjoint Ritual) si Rex Brown (ex-Pantera), adica niste oameni care au facut istorie in metal, au schimbat multe chestii si au adus lucruri noi. Baietii astia au influentat sute de alte formatii si au pus umarul la formarea de noi genuri muzicale; daca n-ati fi auzit vreodata de ei, macar de curiozitate deschideati o pagina de wikipedia si puteati vedea ce si cum, dar voi preferati sa frecati pula pe hi5 si facebook fara sa aveti habar ce e aia MUZICA.

Apoi au urmat cacatii de iris. Mai mult de atat nu pot spune… A, ba da, tot pentru dobitocii care fluierau la Down: nici un membru al trupei americane n-o sa ajunga vreodata sa fie ajutat/sa ceara bani de la stat pentru a se opera din cauza ca au baut ca disperatii sau pentru ca s-au drogat, asa cum a facut minculescu. Phil Anselmo a fost si el un betiv notoriu si un drogat la viata lui, dar si-a rezolvat singur problemele si chiar a depasit o moarte clinica prin propriile puteri. Macar pentru asta merita tot respectul.

Momentul de mai devreme a durat cam 45 de minute, care au trecut foarte repede pentru mine, stand la o bere la discutii cu prietenii…

Iar pe la 21:05 a inceput show-ul pentru care venise toata lumea, inclusiv “clovnii” cu cornite cu beculete. Totul a inceput cu un intro video proiectat pe cele trei ecrane imense din fata scenei, ca apoi “mosnegii” de la AC/DC sa apara din senin pe prelungirea scenei din mijlocul publicului, introducerea fiind facuta de o salva de artificii. Au cantat tot ce trebuia cantat, adica piesele lor clasice si recunoscute ca Back in Black, Thunderstruck, T.N.T., Hells Bells, You Shook Me all Night Long, Jailbreak, dar si doua (daca nu ma insel) piese de pe ultimul lor album, Black Ice. Publicul a fost asa cum trebuie sa fie la un concert de asemenea anvergura, iar cu cat trecea mai mult timp, cu atat lumea era mai activa si mai agitata. Totul a durat exact doua ore, incluzand bis-ul, care a constat in piesele Highway to Hell si For Those About to Rock (We Salute You). La final, cateva artificii au pus capat unui show pe care nu-l voi uita niciodata si care merita vazut de orice rocker in viata.

I salute you…

Asa se face ca, miercuri seara, m-am infiintat cu o mica trupa de prieteni in Control Club. Fiind prima oara in respectiva locatie, am dat o tura sa inspectez locul. Destul de interesant, cu multe spatii destinate activitatilor culturale (ma refer aici, evident, la cultura de malt si hamei), cu bere la halba nefiltrata, dar cu un loc destul de mic pentru desfasurarea unui concert. Si asta s-a vazut de la primul eveniment al serii, recitalul lui Ches Smith (tobar SC3 si la un milion de alte trupe si proiecte) sub titulatura Congs For Brums.

In fata unui public numeros (si inghesuit) Ches a dat un recital de percutie, un fel de solo de tobe jazz, amestecat cu electronic, noise si experimental. “Inarmat” cu un set destul de basic de tobe si un sintetizator (sau ce naiba era dracia aia), omul a vorbit cu tobele, le-a mangaiat, s-a rastit la ele, si-a bagat piciorul in premier, le-a desurubat, le-a lustruit, in fine, le-a facut sa scoata tot felul de sunete, pocnete, scartaituri, gemete si asa mai departe. Setup-ul a fost destul de simplu. Individul programa cateva note pe sintetizator, le baga in bucla si apoi incepea sa “croseteze” cu betele in jurul lor. Simplu, dar inventiv, recitalul a reusit sa-mi capteze atentia si sa ma tina in suspans pana la final. Dar totusi e genul de muzica pe care il asculti acasa in casti, in liniste, ca sa te bucuri de toate sunetele, efectele si trucurile muzicianului, nu intr-un loc aglomerat, si cu auzul “bruiat” de zumzetul constant al spectatorilor. Cu toate astea, a fost o incalzire perfecta pentru mine, inainte de main event.

Dupa Congs For Brums au urmat FAT32, un duo de electro-noise, cu un tobar si un clapar. In premiera pentru mine, recitalul a avut loc in alta camera, un colt al incaperii fiind transformat intro scena improvizata. Spatiul mic a fost neincapator pentru spectatori, care stateau practic in jurul instrumentelor sau pe scari, care cum apuca. Dar asta nu i-a deranjat pe cei doi instrumentisti, care pareau ca se simt in largul lor la inghesuiala. Din pacate pentru mine, muzica lor nu a fost pe gustul meu. Pur si simplu a fost prea noise pentru mine, si prea putina muzica. Asa ca m-am fofilat printre spectatori si m-am dus sa-mi refac plinul de bere si sa-mi iau cateva produse SC3 (adica un tricou si un DVD). M-am mai invartit un pic prin club, si cand am revenit deja toata lumea se mutase inapoi in fata scenei principale. Urmau sa cante maestrii de la Secret Chiefs.

Mi-am facut loc cu greu cu berea in mana pana in fata, unde m-am asezat comod (credeam eu) in lateral, langa scena. Intr-o atmosfera sumbra, unul cate unul cei 5 sefi secreti au intrat pe scena, imbracati in robe negre, cu glugi ascutite, ca niste preoti ai unui cult satanic. Dupa cateva secunde de liniste, concertul a inceput in forta cu o bucata energica de surf-rock. Dupa cateva minute, Trey & Co. au schimbat foaia si au trecut pe un alt registru, cu sonoritati orientale. Din pacate, cand Timb Harris (chitarist, violonist, trompetist la varii formatii, printre care si Estradasphere) a schimbat chitara pe vioara am avut neplacuta surpriza sa constat ca nu se auzea absolut deloc. Din fericire, in urma protestelor spectatorilor (adica am urlat eu ca “nu se aude vioaraaaa”) sunetistii au remediat problema. Sau poate nu era de la sunetisti si imi dau eu prea multa importanta. In fine, ceea ce conteaza e ca totul s-a auzit foarte bine in continuare. Si am avut ce auzi. Secretomanii s-au dovedit a fi niste muzicieni desavarsiti. Am fost coplesit de interpretarea lor, de modul cum stiu sa se foloseasca de instrumente, de faptul ca nu lasa tehnica sa puna stapanire pe muzica lor, ci doar o folosesc pentru a se exprima cat mai bine. Au schimbat chitari, viori, au folosit zeci de efecte “cosmice”, au trecut de la un gen la altul cu usurinta. In momentele in care o lasau “mai moale” am avut ocazia sa aud mai bine efectele folosite. Am fost uimit de bogatia de sunete din fundal, chiar si cu problemele de sunet care au aparut.

Cat despre cantece, am recunoscut cateva dintre ele, dar multe au fost o prima auditie, nefiind incluse pe albume. Din cele “oficiale” au cantat (printre altele) The 4, Dolorous Stroke, Renunciation, Ship Of Fools (Stone Of Exile) sau Combat for the Angel. Ultima a fost preferata mea, a fost interpretat exceptional, intr-o varianta extinsa. A tinut vreo 10 minute, dar daca era dupa mine, as fi vrut sa nu se termine niciodata. Din pacate nu au cantat “The 3″, una din piesele mele preferate, si nici “Ciocarlia”, motivul invocat de Trey fiind ca nu au avut oamenii si instrumentele necesare pentru piesa. Pacat ca nu au incercat totusi o varianta “light”, chiar si asa, fara instrumente. Ar fi avut un succes nebun. In fine, chiar si asa concertul a intrecut cu mult asteptarile mele. Cele cateva filmari pe care le vizionasem pe youtube nu au captat nici 10% din atmosfera si soundul deosebit de care am avut parte. Pacat ca show-ul s-a terminat oarecum brusc, fara vreun avertisment. Ca sa mai indulceasca un pic “amarul”, Timb Harris a “tras cortina” cu un solo de vioara care a smuls urale si o furtuna de aplauze la final.

Asa cum cere traditia, am incheiat seara cu o sesiune de autografe si fotografii, observand pentru a suta oara cat de prietenosi si amabili sunt muzicienii straini, pur si simplu lipsindu-le orice urma de infatuare sau vedetism. Toti cei cu care am vorbit (inclusiv Trey) ne-au multumit ca am venit la concert si s-au declarat incantati de felul cum au fost primiti si cum a fost primita muzica lor (lucrul cel mai important). Dar pentru ca nu poate fi totul roz, trebuie sa mentionez si lucrul care m-a scos din sarite pe tot parcursul concertului. Si anume droaia de fotografi pseudo-profesionisto-amatori (majoritatea fete) care s-au inghesuit in fata scenei cautand sa bage care mai de care blitzul in ochii cantaretilor. Cei care venisera la concert ca sa asiste la un spectacol deosebit au fost nevoiti sa stea in spate sau in lateral pentru a face loc unora care pana ieri nu auzisera de Secret Chiefs 3 si care nici macar nu s-au bucurat ca au luat parte la un eveniment unic, cu sanse mici sa se mai repete in Bucuresti. Recunosc, si eu am facut cateva poze, unele chiar de pe scena, unde ma asezasem intr-un final ca sa apuc sa vad si eu ceva, dar 99% din timp am stat sa ascult si sa vad ce se desfasoara in fata mea. In schimb, artistii fotografi de ocazie cand nu trageau poza dupa poza (oare la ce le folosesc sutele de fotografii?) schimbau impresii in legatura cu modul cum si-au petrecut vacanta de 1 mai.

In fine, sa inchei intr-o nota mai vesela… Fara indoiala a fost unul din cele mai bune concerte la care am asistat in viata mea, pe acelasi loc cu show-ul Faith No More de anul trecut. Si apropo de FNM, chiar i-am spus in gluma lui Hefe ca, daca i-a adus pe FNM si SC3, nu-i mai ramane sa aduca decat pe Mr. Bungle :) Si legat de acest aspect, cand a trecut Trey la un moment dat pe langa mine i-am aratat tricoul pe care il aveam (cu Bungle, evident) si l-am intrebat: “Dead and buried?” iar el a raspuns: “Who knows… maybe resurrected”. Acum un an poate as fi luat in gluma aceasta declaratie, dar dupa ce am avut parte de aceste doua evenimente, incep sa am o farama de speranta.

Cand am terminat berea de rigoare am observat ca ora era deja 21:15, iar concertul fiind anuntat la 20:00, deja ma gandeam ca n-o sa-i mai prindem pe H2O de la inceput, insa am picat exact cum trebuie, adica in jur de 21:30. Ne-am inarmat cu cate inca o bere si am inceput sa socializam cu lumea cunoscuta din sala…. Pe la 21:45 au urcat pe scena Perfect Zero For Infinity, o trupa romaneasca nu prea in ton cu ce urma sa fie. N-am fost prea atent la ei, mai important fiind sa discut cu prietenii despre ultimele noutati din muzica.

Cam pe la 22:30 au urcat si H2O pe scena din Fabrica. A fost o faza misto, ca vorbeam cu Vlad (din Tecuci) chiar in momentul ala si i-am zis “hai ca au venit astia…” si el, nedumerit zice “unde, ma? n-are cum… abia am venit…” si se uita spre scena, la care o ia la pas zicand “chiar ca au venit… gata, ma duc in fata”. Si a inceput totul furtunos, asa cum e traditia in hardcore, cu moshpit, cu miscare la maxim, cu sarituri de pe scena, adica tot tacamul. Piesele scurte si la obiect au pus pe jar toata sala, iar in fata era o caldura de abia putea sta. M-am bagat si eu putin sa fac cateva poze si sa filmez, dar abia am rezistat sa nu ma bag in moshpit. Dupa sesiunea de “sauna” cu camera in mana, mi-am lasat ustensilele la Tase si m-am dus sa intru direct in “cada”, dar am rezistat doar o piesa.. batranetea, ce sa-i fac! Aproximativ dupa 45 de minute de cantat, baietii de la H2O au anuntat ca termina, asa ca publicul s-a pus pe strigat numele lor si a urmat deja cunoscutul bis cu trei piese, insa aceste piese au fost cireasa de pe tort, pentru ca cei din fata au inceput sa sara unii peste altii de pe scena si sa faca tot posibilul sa profite de momentele de energie ramase.

Per total a fost o seara reusita, cum deja m-am obisnuit sa fie la concertele hardcore din Bucuresti. S-a format deja un public, pe care tot mai des il vad unit, ca o familie, exact asa cum ar trebui sa fie… Ne vedem data viitoare.

Galerie foto:

Dupa ce am dus, cu succes, munca de convingere ca sa iau pe cineva cu mine la concert, am purces catre Studio Martin, loc in care am ajuns pe la ora 19. Spre surprinderea mea concertul incepuse conform programului, ba chiar cu cateva minute mai devreme. Asa ca ne-am luat bilete, ne-am pus gecile la garderoba (inainte nu exista asa ceva in SM, m-am bucurat enorm cand am vazut ca au adus imbunatatirea asta) si am intrat in sala. Pe scena cantau deja Sinate, o trupa de death metal old school. M-am bucurat in primul rand cand am auzit sunetul foarte “curat”, clar, fiecare instrument auzindu-se ca lumea, asta dupa ce avusesem, in trecut, cateva experiente nefericite in acest local, din punctul asta de vedere. Dealtfel acustica locului mi s-a parut foarte buna. In fine, despre Sinate pot spune ca n-au impresionat cu nimic special, este adevarat ca au si cantat putin, iar in sala era inca destul de putina lume. Dupa ce au terminat am mai luat inca o bere si am iesit afara pentru o gura de aer.

A doua trupa care a cantat a fost Mastic Scum, trupa austriaca din cate am inteles. Baietii au cantat un fel de death metal cu ceva elemente grindcore. Au sunat de bine si m-au facut destul de curios sa caut pe net albumele lor. Muzica lor a fost destul de meseriasa, fara niciun fel de compromisuri, prestatia lor scenica fiind extraordinar de energica. Vocalul a fost de nota 10 din punctul asta de vedere, reusind in multe randuri sa trezeasca publicul din amorteala si sa dea tonul la miscare. Una peste alta, Mastic Scum a fost o surpriza placuta, pentru mine cel putin.

Dupa ce au pus capac, am mai halit inca o bere si am asteptat sa inceapa Vader. Pauza a fost, normal, ceva mai lunga, soundcheck-ul la fel. M-am bagat in fata si am asteptat sa inceapa. Sala deja dadea pe afara de plina si devenise sufocant. Cei de la Vader au intrat pe scena si dupa un intro scurt au trecut la treaba. In fata a inceput haosul instantaneu, din pacate pe alocuri fiind haos la propriu, pe jos devenind un fel de pationoar de la niste bere varsata. Baietii au bagat la greu de pe Necropolis, ultimul album, dupa care au inceput cu piese mai vechi. Despre prestatia lor nu cred ca mai trebuie sa precizez ceva. Vocalul /chitaristul Piotr, la cei 44 de ani ai lui, este inca la inaltime, dand clasa multor trupe tinere. In rest, si in noua formula trupa a ramas la fel, calitatea concertelor neavand deloc de suferit. Pacat ca Vogg (Decapitated) nu mai canta cu ei, dar noul chitarist l-a inlocuit cu succes. Ritmuri de tobe si riffuri demente, solo-uri sfasietoare a la Kerry King, practic toate elementele care ii definesc pe Vader au fost prezente. Setlistul a fost format din (posibil sa am o singura greseala): Devilizer, Rise of the undead, Never say my name, Sothis, Wings, Shadowfear, Blast, Impure, Carnal, Black to the Blind, Dark age, iar ca bis(uri)- This is the war si Lead us. Speram sa aud si ceva de pe Revelations, dar din pacate nu a fost sa fie. Oricum, concertul a fost excelent, s-a ridicat la asteptari, publicul avand, de asemenea, o atitudine pozitiva. Au cantat cam vreo 50 de minute, timpul a trecut foarte repede.

Dupa Vader am iesit sa iau o gura atat de necesara de aer si sa ma rehidratez cu inca o bere. Am cumparat si un tricou, mai mult din necesitate, pt ca cel cu care venisem era ca scos din masina de spalat si incepuse sa se raceasca pe mine. A inceput si Marduk, dar pe mine nu ma interesa atat de tare. Am preferat sa stau in holul de la intrare unde am vorbit cu Reyash (basistul Vader) si Piotr cu care am facut si o poza. Am intrat apoi in sala si am stat, in spate, cam la vreo 3-4 piese Marduk. Nu pot sa zic ca suna naspa, dar pur si simplu nu e genul meu de muzica.

Am plecat dupa aceea pentru ca deja nu ma mai puteam concentra de niciun fel asupra concertului, avand destule beri la bord. A fost o seara reusita, un concert de calitate, am si descoperit o trupa noua (Mastic Scum). Organizarea a fost foarte buna si m-am bucurat ca au avut bere la cutie, in loc de celebra apa cu bere de la dozator. Ca bonus trebuie sa zic ca celebrul glob disco, care era subiectul glumelor la fiecare concert metal in Studio Martin, nu mai exista, in locul lui fiind puse niste spoturi, care, special pentru ocazie, au format o cruce intoarsa.

Ca sa trec peste vorbarie inutila, am ajuns in Suburbia pe la ora 20:30, pe scena cantand deja cei de la Conflict Mental- lucru pe care l-am remarcat datorita tricourilor membrilor trupei, pentru ca nu stiam cine sunt. In afara de asta, trupa a cantat un fel de groove metal, din ce-am putut eu sa-mi dau seama, avand o prestatie destul de energica. Piesele au sunat chiar bine, impresia generala fiind ca trupa chiar “merge” la un concert, sa dezmorteasca masele de metalisti amortiti.iar in plus, cu un vocal destul de simpatic si ceva mai alcoolizat, lumea din fata scenei a inceput sa miste din plete. Sunetul a fost chiar peste asteptari, cu cateva sincope. din partea sunetistului.

Dupa o pauza de jumatate de ora a urmat trupa Negative Core, fost Tarantula, din cate am inteles. Din pacate sunetul n-a mai fost ca la trupa precedenta, lucru care a fost destul de deranjant urechilor. N-am inteles prea mult din recitalul trupei, tot ce-am remarcat fiind  ca baga un fel de death-thrash, destul de sec totusi, lucru care a facut sa nu simt prea mare suparare atunci cand s-a terminat.

Ultimii au urcat Altar, evenimentul principal al serii. Altar este o trupa pe care o ascultam destul de mult pe vremea cand eram in liceu, iar concertul din seara de vineri mi-a reamintit de ce. Pe scena romaneasca ramane o forta, atat din punct de vedere muzical, cat si al prestatiei live.Muzical, am avut parte de un hardcore, cu influente thrash de genul Soulfly si Sepultura. Chiar daca nu am avut chef sa ma bag in fata la “scandal”, nu am putut sa nu apreciez energia si implicarea baietilor, in special cea a lui Andy, care a reusit foarte bine sa mobilizeze toata lumea prezenta la concert. Pot spune ca Altar este printre putinele trupe romanesti care stiu sa faca atmosfera, iar aici se vede foarte bine experienta.

Ca playlist- multe piese de pe “Atitudine”, cateva de pe “Respect”, plus  cele doua piese de pe noul EP. In finalul concertului, au bisat cu piesa “Under control” ( de pe EP), apoi au continuat cu un melange de fragmente din piese ale unor trupe precum Slayer, Metallica, Sepultura, Prodigy si altele pe care acum nu le mai tin minte.

Oricum, per total un concert la care ma bucur ca am fost si sper ca pe viitor sa vedem cat mai multe exemple pozitive pe scena romaneasca de metal/hardcore si orice-de-prin-zona-asta.