M-am pornit de dimineata impreuna cu prietenul meu spre un deal impozant din apropierea orasului. Pe varful lui a fost construita o cetate pe la 1100, ale carei ruine mai exista si acum. Curiozitatea ne-a impins spre acel loc si am facut o plimbare. Asta a fost principalul motiv pentru care n-am reusit sa ajung la primele doua trupe din ziua a treia.

Cand am ajuns la scena, pe un soare puternic, cantau Sonic Syndicate. Inca de la primele sunete si de la primul contact vizual mi-am dat seama ca-s “pusti” din generatia noua de metal. Ceea ce vor ei sa cante e un death metal melodic, insa, din pacate, cam ii fac de rusine pe conationalii lor suedezi care au inventat genul. Pe scena am vazut doi chitaristi si o bassista care aratau ca niste robotei: stateau nemiscati si dadeau din cap de mama focului. Pe langa ei se agitau de zori doi vocali, unul din ei pierzandu-si vocea la un moment dat. Chestia asta m-a facut sa zambesc amar si sa ma intorc sa beau o bere fara a-i mai baga prea mult in seama. Ziua continua cu nume mari si nu avea rost sa-mi consum nervii cu pustii astia. (Da, sunt cam arogant.)

Olandezii de la Legion of the Damned au intrat calmi pe scena si, dupa ce intro-ul s-a terminat, au trecut la treaba cu spor. Thrash/death-ul foarte sonor, cu riff-uri ucigatoare si cu ritmul tipic a pus in miscare masa de oameni din fata scenei. Daca n-ar fi fost baltile de noroi, cu siguranta s-ar fi ridicat praful. Am vazut primul circle pit al zilei si agitatie mare in fata. Au fost incalzirea perfecta pentru ce urma…

Mai trebuie oare sa spun cine sunt si ce canta LAMB OF GOD? Mai e necesar sa spun ca americanii au venit cu o pofta de show imensa, ca publicul nu mai avea rabdare sa astepte? In cele 20 de minute de asteptare de dupa Legion of the Damned, metalhezii au strigat minute in sir “Lamb of God” chemand trupa pe scena. Cand si-au facut aparitia Randy si compania, publicul aproape ca a explodat. Muzica dementa i-a luat pe sus pe toti si in fata scenei au inceput sa coboare crowd surferii inca din primele momente. “The pure american metal” al celor de la LOG a reusit sa puna in miscare chiar si pe cei care stateau mai pe margini si vocalul nu s-a lasat pana nu a vazut un circle pit imens in mijlocul publicului. Piese ca “Walk with me in hell”, “Redneck”, “Hourglass”, “Now you’ve got something to die for” n-ar putea lasa pe nici un metalist indiferent. Publicul a intrat in jocul formatiei pe deplin si cand s-a ajuns la final toata lumea isi dorea mai mult. La “Redneck” am vazut doua circle pit-uri si oamenii aproape s-au calcat in picioare, dar ce mai conta? Pe scena erau cinci zei!
— Tin sa fac o mica escapada de la cronica (o sa intelegeti de ce) si sa povestesc o chestie. Cu cateva ore inainte de a incepe toate concertele am fost la “shopping”. Prietenul meu si-a luat de la una din tarabe un tricou cu Lamb Of God, iar vanzatorul, cu chef de vorba, a inceput sa spuna ca il deranjeaza faptul ca toate trupele “de copii” si alea care nu prea au forta incearca sa impuna publicului cate un “wall of death” si ca de multe ori acesta nu-si are rostul. Asa a fost si in ziua asta, atunci cand Sonic Syndicate au cerut metalistilor un “wod”.. Adevarata muzica pentru asa ceva, spunea omul nostru cu tricourile, e metalul celor de la Lamb of God. —
Si la sfarsit, Randy anunta “I think you know what time it is…..” si pe ritmul tobelor lui Chris, se aude doar “one two three four” … si un adevarat wall of death face un haos de nedescris in fata scenei. Toata lumea era atat de energizata de riff-urile chitarilor, de voce si de tobe, ca n-ar fi fost de ajuns inca o ora in plus sa fie toti multumiti. Dar din pacate piesa s-a terminat si lumea s-a calmat pentru urmatoarea trupa.

Nimeni altii decat “regii” viking metal-ului au urcat pe scena dupa o pregatire de jumatate de ora. Pe langa probele de sunet, de data asta au mai fost instalate niste chestii negre pe scena, chestii care au facut ca show-ul sa fie unul special. Amon Amarth e alta trupa care nu mai are nevoie de introduceri. Suedezii au urcat pe scena si si-au facut treaba asa cum se astepta toata lumea. Deja bagati in priza de Lamb of God, pletosii au continuat circle pit-urile si headbanging-ul. Publicul a cantat impreuna cu trupa, iar chestiile negre au inceput sa arunce flacari. Concertul a fost superb, cu un Johan Hegg in forma de zile mari. Dialogul cu spectatorii a facut ca acestia sa se simta mult mai aproape de trupa si pe final aplauzele nu mai incetau, cerand un bis din partea trupei. Insa, din pacate, programul fiind foarte strict in cadrul festivalului, nu am mai avut parte de macar o piesa in plus…

O noua runda de ploaie, pornita in timpul concertului Amon Amarth, si faptul ca programul se schimbase din cauza intarzierii celor de la Dimmu Borgir, a facut ca urmatoarea trupa sa fie Deathstars. De atata oboseala acumulata si din cauza ca nu voiam sa repet experienta de la Blind Guardian, m-am hotarat sa plec la cort, cu riscul de a pierde inca o repriza de black metal si de a atrage ura celor care imi vor citi textul.

Ziua IV

Dupa trei zile de festival si atatea trupe pierdute, ma asteptam ca a patra zi sa fie una mai buna, mai ales ca pe afis erau anuntati Negura Bunget. Cu o zi inainte, insa, pe ecranele punctului de informare, romanii nu mai erau trecuti in program. Stiind situatia trupei ne-am gandit din primul moment ca e clar ca n-o sa mai cante, asa ca ne-am facut alte planuri. Bineinteles ca am prins iarasi cateva ore de ploaie torentiala si chiar daca am fi vrut n-as mai fi ajuns la scena. Normal ca in momentul in care am ajuns, pregatit pentru Vader, am aflat ca Negura Bunget cantasera inainte, ceea ce nu a fost prea placut.

Polonezii de la Vader au adus cu ei soarele in Tolmin si se pare ca au fost o trupa de bun augur pentru inceputul acelei zile. Publicul a incercat sa iasa din amorteala aburilor de alcool sau a ploii dinainte si s-a incalzit pe death metal-ul clasic al celor patru de pe scena.

Au urmat apoi Destruction, inca o trupa de thrash clasic din Germania. “Mosnegii” pletosi au adus un plus de energie pe scena si am ramas surprins sa vad ca la 45+ de ani pot sa faca fata exigentelor unui public tanar.

Si a venit un moment pe care il asteptam demult. Desi i-am mai vazut de doua ori pana acum, nu pot rata nici un concert Napalm Death. Nici nu m-am avut timp sa ma dumiresc ce se intampla, ca englezii au si inceput concertul. Fara intro-uri, fara aplauze, fara nimic. Au urcat pe scena si au inceput sa cante. A fost un moment de uimire pentru toata lumea sa observe ca Mark Greenway “canta” deja in secunda doi de cand a aparut pe scena. Taticii grindcore-ului nu s-au dezminit nici de data aceasta si show-ul a fost total. Publicul s-a trezit la viata si a inceput sa se agite in fata. Mark a fost aplaudat de fiecare data cand a dialogat cu publicul, facand, ca de obicei, remarci la situatia politica din lume si la eterna lui (si a altora) problema cu religiile. “You suffer” a picat brusc dupa una din multele piese cantate si a fost primita cu urale si aplauze. Nici n-am avut timp sa-mi dau seama ce se intampla, ca Napalm si-au terminat setlist-ul si se pregateau sa plece. Cum spunea si Greenway: “We play shorter times, but many more songs than other bands do…”

Dragonforce au fost ciudatenia serii. As putea spune chiar “nuca in perete”. Nu am inteles ce au vrut organizatorii sa faca punand o trupa de power metal intr-o zi in care au dominat metalele grele, hardcore-ul si grindcore-ul. Nici nu m-am sinchisit prea mult, cu parere de rau pentru fanii lor care citesc, si am stat la o bere cu prietenii la terasa cu umbra.

Si am stiut bine de ce m-am relaxat si m-am realimentat. New yorkezii de la Hatebreed au fost vedetele festivalului. Si sincer va spun ca nu-s printre favoritii mei. Insa hardcore-ul combinat cu metal, agitatia de pe scena, dialogul cu spectatorii, luminile, fumul, flacarile, totul a facut ca spectacolul sa fie total. Ritmurile sacadate de hardcore au pus in valoare adrenalina publicului si inca de la primele piese se facusera vreo 3 circle pit-uri, iar cei mai “avantati” pluteau peste publicul din fata scenei, ca apoi sa revina pentru un nou salt. La un moment dat, incantat de ceea ce vedea, Jamey a cerut publicului sa faca o chestie inedita: un circle pit in jurul “sound board”-ului. Da, ati inteles bine, s-a facut circle pit cu cateva sute de oameni in jurul “tarabei” celor cu sonorizarea. La “This is now”, “Live for this” si “I will be heard”, majoritatea celor prezenti si-au rupt coardele vocale si era aproape imposibil sa nu reciti macar in gand versurile, auzind atata lume simtindu-se bine. Spre final n-am mai rezistat nici eu pe margine si m-am dus mai spre mijloc, acolo unde era agitatia mai mare. A fost singurul moment pe toata durata festivalului cand m-am simtit o parte din public.

Down, dar nu jos. Super trupa americana a fost una din preferatele publicului, mai ales ca membrii ei nu sunt niste necunoscuti. Spre deosebire de toata agitatia dinainte, Down au mai calmat spiritele, chiar daca acum cativa ani buni Phil Anselmo n-ar fi acceptat ca cineva din public sa stea sa priveasca. Metalul melodios si starea generala de bine a facut ca show-ul sa curga de la sine. N-au mai fost circle pit-uri, dar au fost piesele la care publicul canta impreuna cu trupa. Piesele “clasice” – “Stone the crow”, “Lifer”, “Bury me in smoke”, “Temptation’s wings” – si aluziile foarte dese ale lui Anselmo la fumatul marijuanei au facut ca atmosfera sa fie una foarte placuta, iar surpriza serii a aparut la ultima piesa, cand chitaristii au fost inlocuiti de o tipa (?) si de Mitch Harris de la Napalm Death.. Pe final, dupa ce trupa s-a retras, Phil a revenit pe scena si a incercat sa cante impreuna cu publicul “Whole lotta love” (Led Zeppelin), terminand piesa cu “…and she’s buying a stairway to heaven….” Mai mult de atat nici nu cred ca-si mai dorea cineva. A fost finalul perfect al unei zile aproape perfecte.

Ziua V

Ultima zi… Nu puteam crede ca au trecut deja 4 zile si am ajuns la ultima, dar m-a trezit destul de repede ploaia nebuna care a inceput dis-de-dimineata. Dupa cum aratau norii ne-am dat seama din prima ca o sa ploua cam toata ziua. Deja noroiul facea legea peste tot si, dupa ziua frumoasa care fusese inainte, ne astepam la ce putea fi mai rau. Starea pe care o aveam cu totii ne-a facut sa intarziem mult la concerte si am fost doar la ultimele 3 trupe, dintre care doar doua ni s-au parut interesante.

Prima a fost My Dying Bride. Asa cum a observat si vocalul, vremea era perfecta pentru concertul lor: ploaie torentiala. S-a mirat si el ca inca mai era lume in fata scenei si ca inca spectatorii mai aveau rabdare sa vada pe cineva cantand. In stilul lor clasic, My Dying Bride au incantat urechile celor prezenti cu acordurile chitarilor, vioarei si a vocii lui Aaron. In general au cantat piese de pe albumele vechi, ceea ce m-a surprins destul de mult. De pe “For lies I sire” au cantat doar doua piese, in timp ce “Turn Loose the Swans”, “The Cry Of Mankind”, “Two winters only”, “For you” si alte piese “clasice” au dominat concertul. Publicul a fost pe masura si la final a aplaudat indelung prestatia englezilor.

Dupa o pauza de o ora, timp in care au cantat Edguy si noi ne-am “incalzit” cu o bere, au urmat titanii thrash-ului german, Kreator. Urmau sa fie ultima trupa din festival, asa ca mai toti cei care rezistasera pana atunci s-au deplasat la scena si au savurat zecile de decibeli care urlau din boxe. Spectacolul a fost pe marimea trupei si nu cred ca se astepta cineva la altceva. Nemtii au cantat piese de pe ultimul album, printre care au strecurat cunoscutele “Tormentor”, “Endless pain”, “Pleasure to kill”, “Flag of Hate” si multe alte piese care i-au facut cunoscuti in cariera. Prin forta pe care au aratat-o pe scena si prin show-ul facut, Kreator au fost cu siguranta o alegere buna pentru incheierea festivalului.

In timpul concertului Kreator, pe ecranele festivalului s-a anuntat ca vor fi 300 de beri gratis la terasa de vis-a-vis de scena, asa ca in momentul in care s-au stins luminile, lumea s-a precipitat in directia respectiva. Multi altii, obositi, dar multumiti de ce au vazut, s-au indreptat spre corturi/rulote/masini si au inceput sa se gandeasca la urmatorul festival pe care il vor vedea…

Asta e ceea ce am vazut in Slovenia. Din pacate n-am putut fi un observator obiectiv al acestui festival si cred ca nu voi putea fi niciodata. Sper doar ca cei care citesc aceste randuri sa ma inteleaga si sa fie multumiti cu ceea ce am relatat, am fotografiat si am filmat. Poate ne vedem vara viitoare pe la vreun festival!

O galerie foto puteti gasi aici:

Video:
My Dying Bride – Turn Loose The Swans
Napalm Death – Nazi Punks Fuck Off
Amon Amarth – Pursuit of Vikings
Lamb of God – Hourglass + Now you’ve got something to die for
Down – Losing All

Personal am asteptat cu mult interes acest concert. O trupa de referinta, inventatoarea grindcore-ului, dar si un permanent motiv de polemica referitor la genul in care se incadreaza muzica lor (daca fac grindcore sau death metal), la grindcore in sine (daca vine din hardcore punk sau nu) si alte probleme din astea. In fine, cu totii cred ca suntem de acord ca fara Napalm Death scena internationala de muzica extrema nu ar fi fost aceeasi. Aici am sa dau un citat de pe un site, destul de amuzant, dar si foarte adevarat:

Without Napalm Death music would be nicer. Much nicer. Lots more sensitive singer-songwriters gentle strumming and utterly depressing odes to the joys of melancholy. How lovely. And lots more ambient elevator muzak with extra added whale song samples to lull you to sleep after a busy day sniffing flowers and stroking cute liddle pussy cats. How sweet. In fact, if you could go back in a time machine to 1981 and assassinate Napalm Death, then you’d come back to a world where everyone sounded like Enya. Except even sweeter and nicer. Brilliant!

In fine, inarmat cu biletul de concert si cu ceva bani la mine pentru cheltuielile suplimentare (tricou+bere+taxi dupa concert) am plecat (facand jonctiunea cu restul trupei pe drum) spre Becker Brau, locul de desfasurare al concertului. Acum eu voiam de mai demult sa merg in Becker Brau, de cand l-au redeschis, sa vad cum mai e, eu ramanand cu amintirile din vechiul Becker Brau, loc unde metrii de bere curgeau mai ceva decat lacrimile copchiilor iemo. Insa de cum am intrat in sala in care urma sa se desfasoare concertul m-a cuprins instantaneu o senzatie de depresie. Construit pe locul fostului “Escape”, loc unde din cate imi amintesc s-au organizat niste baluri ale bobocilor pe vremea cand eram in liceu, localul este TOTAL inadecvat pentru un concert Napalm Death, si pentru orice concert metal/grind/orice-fel-de-core  in general. Canapele, oglinzi, scari, gresie pe jos (vorba ursului, parca eram in baie), dar mai ales o scena mica, in fata careia se afla un gard, iar in spatele gardului un… podium, pe care incapeau vreo 50-100 de persoane. Practic exista riscul sa-ti rupi gatul in cazul in care cadeai de pe podium si te loveai de treapta. La toate astea se mai adauga si pretul de 7 ron pentru o bere la 0.33(vanduta si in halba de sticla, bine ca nu s-a umplut podeaua de cioburi) sau 23 ron pentru una la 1 L si avem nimic mai putin decat un local de fite, bun pentru baluri ale bobocilor si concerte Andra eventual. Dar nu pentru Napalm Death. Singurul aspect pozitiv a fost garderoba si atat.

Later edit by Sorin: Si pe mine m-a socat aspectul actualului Becker Brau. Ring de dans, gresie, canapele… Unde sunt bancile lungi de lemn, cazanele imense in care se facea berea nefiltrata? Unde e orchestra nemteasca in pantaloni scurti? Aveam niste amintiri frumoase legate de BB, acum s-a ales praful de ele. Cat depsre locatia actuala, am inteles ca pe vremuri acolo se afla Why Not, nu Escape. In fine, nu ma intereseaza si nu cred ca intereseaza de altfel pe nimeni din cei care citesc aceasta recenzie. Singurul lucru pozitiv (pentru mine) pe care l-am remarcat a fost interdictia de a se fuma in sala. Dar chiar si asa nu o sa mai calc in viata mea la vreun concert in BB.

In fine, destul cu locatia. Concertul.

Primii care au cantat in deschidere au fost Taine. Trupa romaneasca, ei canta un death metal tehnic, copie fidela a trupei Death. Nu-mi displace muzica lor, insa asemanarea lor atat de izbitoare si de evidenta cu trupa americana de care am amintit ii face sa nu aiba absolut niciun plus la capitolul originalitate. Era chiar o piesa la care aproape puteam sa jur ca ascult un cover de pe “Symbolic”. Pana si vocea solistului e atat de asemanatoare cu cea a lui Chuck Schuldiner incat am anumite banuieli ca ar fi cumva avatarul lui. Per total, cum spuneam, muzica nu era rea deloc, dar total neoriginala.

Dupa Taine au urcat pe podium/scena/ce era trupa Warganism, fosta Dies Irae. La ei nu am prins decat cateva piese, la restul fiind afara sau la eliminat lichide. Oricum, nu mi-au atras atentia cu nimic. Un death metal cu ceva melodic si thrash din cate am vazut. Insa nimic iesit din banal. De duzina.

Later edit by Sorin: Inainte de concert foarte multa lume era nemultumita de cele doua trupe alese sa deschida show-ul Napalm. Cica n-au nici o treaba cu grind-ul, ca’s alt stil etc. Dar din publicul prezent la concert, cel putin 50% se incadra perfect pe fela lu’ Taine si Warganism. Oricum, metalheazii in Romania sunt atat de putini si trupele de metal extrem atat de rare incat e aproape imposibil sa organizezi un concert cu trupe din aceasi arie a metalului si publicul sa fie format numai din fani ai genului respectiv. Si am mai observat ceva: in Ro lumea uita ca trupele din deschidere au rolul sa incalzeasca publicul inainte de capul de afis. In loc sa incerce cat de cat sa intre in atmosfera, publicul de la noi asteapta cu nerabdare sa se termine recitalul, aplauda la misto (daca e in sala si nu la fumat) si saluta cu urale anuntul cu “urmeaza ultima piesa”. Bine, nici trupele romanesti care deschid concertele greilor nu exceleaza la capitolul “incalzire”, pentru ca, am observat, romanii nu prea stiu sa faca show. Sunt crispati, se uita aproape exclusiv la instrumente, n-au miscare scenica etc. Imediat se observa diferenta cand ies romanii de pe scena si intra strainezii, fie ei din UK, US, Brazilia, Polonia sau Antarctica.

A urmat o pauza, timp in care am cautat, fara succes, sa-mi cumpar un tricou. Cum turneul lor e la final (la fel ca la Madball), nu mai existau decat putine, care erau fie S sau M, fie XXL. Nimic convenabil.

Later edit by Sorin: Eu am fost mai norocos. Tinand cont ca iarna asta am slabit fo 4 kile (Horia stie de ce) am reusit sa intru cu chiu cu vai intr-un tricou S (desi in mod normal port L, minim M). Acu astept cu nerabdare sa vad daca intra la apa. In caz ca intra, vrea cineva un tricou Napalm cu Smear Campaign? Daca aveti 1,70 si vreo 65 de kile e la marele fix :)

Ma rog, dupa asta au intrat Napalm Death. Dupa un intro scurt a inceput asaltul fonic cu Sink fast, let go, de pe Smear Campaign. In public a inceput agitatia, mosheala, din pacate de multe ori in stilul romanesc, cu anumiti indivizi care nu pot sa se abtina din a da niste pumni sau coate.

Dinspre scena asaltul a continuat cu o piesa de pe Scum, urmand mai apoi Suffer the children. Cam la acest punct in pe podiumul din fata scenei au intervenit cei care asigurau securitatea la concert si au inceput sa-i impinga pe cei care se aflau pe podium, mai tarziu explicand acest lucru prin faptul ca doreau ca moshpitul sa se formeze in centrul salii, pentru a evita evenimente neplacute, gen capete sparte sau gaturi rupte cu cei care cadea de pe podium. In fine, puteau sa comunice acest lucru de la inceput si sa explice frumos. Din acest punct atmosfera a cazut total. “Moshpiturile” care se organizau in centrul salii erau de fapt niste imbranceli ce lasau senzatia ca se faceau “doar ca sa fie”, iar gresia de pe jos, plina de transpiratie, devenise un adevarat patinoar.

Later edit by Sorin: Recunosc ca si mie mi-au taiat elanul bouncerii de la bring za noiz cand i-am vazut cum se instaleaza comfortabil in mijlocul ringului. Bine, dupa aia am inteles motivatia lor si am apreciat ca s-au gandit la aspectul neplacut al capetelor sparte si al mainilor rupte (desi banuiesc ca pe ei ii interesa mai mult sa nu ii dea vreunu in judecata, in caz de accident). Ce nu mi-a placut a fost modul in care s-au infiltrat, pe sestache, fara sa dea explicatii, fara te rog frumos si alte dulcegarii. Totusi e de apreciat ca, fata de alte concerte, la asta bouncerii chiar stiau cu ce se mananca, unii stiau chiar si versurile. Dar o sa mai curga multa apa pe Dambovita pana o sa vedem in Ro (si mai ales in Buc) bouncerii ca afara. Dar macar a fost facut primul pas.

In tot acest timp, trupa a continuat recitalul in la turatie maxima, cu o energie fantastica pentru o trupa care canta de aproape 30 de ani. Un setlist destul de echilibrat, cu piese noi si vechi. Au cantat multe piese de pe Smear campaign, The code is red…, de pe albumul cu acelasi nume, dar si multe piese grindcore old school, de pe From Enslavement to Obliteration (It’s a M.A.N.S. world, Life, From enslavement to obliteration- pe astea mi le amintesc), multe de pe Scum, printre care piesa cu acelasi nume dar mai ales You suffer, piesa celebra de 1.366 de secunde. Ma bucur ca am auzit-o live odata in viata. (As vrea sa vad un circle pit pe piesa asta candva.)

Concertul s-a incheiat cu Unfit Earth, de pe Harmony coruption, coverul dupa Dead Kennedys- Nazi punks fuck off-si inca o piesa, nu-mi mai amintesc acum care.

Mi-a placut si atitudinea lui Greenway, solistul, a comunicat cu publicul permanent a facut si-a exprimat si el regretul referitor la organizarea concertului intr-o sala gen “disco”.

Later edit by Sorin: A fost singurul din trupeti care a ramas la final sa dea mana cu spectatorii, sa faca poze si sa dea autografe. Bine, mai mult mazagleala decat autograf, dar e mazagleala lu’ Barney :). A, si Billy, ai uitat sa mentionezi excursia in LMC, dupa concert. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut ca seara s-ar fi terminat prea sec daca ne-am fi dus direct la culcare. Probabil din cauza consumului scazut de alcool, cauzat de conjunctia intre criza mondiala si preturile nesimtite din becker. Asa ca LMC-ul a picat la fix, chiar daca eram singurii clienti din bodega (ma rog, noi si Leviathan care a venit dupa aia, dar nu l-a vazut nimeni).

Ca o concluzie, prestatia trupei a fost impecabila, pacat ca publicul si atmosfera n-au fost la fel. In orice caz, nu mai calc prin Becker Brau vreodata, mi-am definitivat decizia de a nu merge la Kreator si sper ca pe viitor sa se gaseasca alte solutii pentru concerte. BB nu este o solutie, ci o problema.

Galerie foto

Prima zi (din punctul meu de vedere)

Vineri am ajuns in jurul orei 17 si am venit special pentru concertul Sick Of It All care se desfasura de la 19:45. In timp ce imi instalam cortul am auzit cantant formatia Skyforger, o trupa de “folk lituanian/black metal pagan” (asa spun ei). Trupa suna destul de bine si se auzea foarte clar un instrument de suflat (ceva in gen flaut) care dadea foarte bine in ansamblul liniei lor muzicale.

Apoi au urmat Carnival in Coal, o trupa franceza de “stupid-metal” – tot dupa spusele lor, o combinatie ciudata de funk cu toate genurile posibile de metal. Cred ca ar fi pe gustul unui bun prieten de-al meu, Sorin (Ciciocle).

Apoi, marele moment, Sick Of It All. Am stat cam 15 minute cu toti stimulii atenti la baietii care au urcat pe scena si si-au acordat instrumentele. I-am mai vazut la Bucuresti, dar nu conteaza. Cand canta S.O.I.A. sunt mereu in priza. Dupa intro-ul cu iz de muzica de corida isi fac aparitia cei 4: Lou Koller (vocal), Pete Koller (chitara), Craig Ahead (bass) si Armand Majidi (tobe). Ca de obicei, prezentarea a fost facuta de Lou cu celebrul “We are Sick Of It All from New York City”, ceea ce a dat startul la mosh. Totul a fost un vis pentru mine, un vis prea scurt – chiar nu mi-am dat seama cand au trecut cele 75 de minute pe care le-au avut alocate. Nu vreau sa fiu subiectiv, dar, din cate concerte am vazut pana acum, mi se pare ca pun cel mai bine in miscare publicul. Experienta isi spune cuvantul, dar si felul lor de a fi. In timpul “cantarii” m-am nimerit, la un moment dat, langa un tip care stia pe de rost (ca si mine) versurile de la piesa “Busted”, asa ca ne-am luat unul pe altul de dupa cap si cantam ca nebunii ca si cum am tipa unul la altul. Dupa piesa l-am intrebat de unde e si mi-a zis ca e din Slovacia, apoi i-am zis ca eu sunt din Romania, la care raspunsul lui a fost “no matter where we are from, we are brothers because we like the same music!”. Mare adevar. Trebuie sa va spun ca tot aici am participat si la primul meu “wall of death”. Adrenalina 100%. Ca sa concluzionez: abia astept urmatorul lor concert si urmatorul lor album!!!

Apoi urmau Amorphis, formatie pe care o ascult din 1994 (cred) si care mi-a placut de la inceput. Au cantat la viata lor de la death metal pana la muzica electronica, iar acum se spune ca ar canta melodic gothic metal. Nu conteaza ce canta, important e ca au avut ceva de spus in istoria metalului. Finlandezii au venit cu un vocal nou (eu nu-l mai vazusem, stiam doar ca apare pe noul album) care mi-a placut. Are stilul sau si impune o noua imagine formatiei. Au cantat si ei piese si vechi si noi, cele care mi-au placut fiind cele vechi: “Black winter day”, “A father’s cabin”, “Against widows” – si cred ca au mai fost cateva. Intr-adevar, muzica de calitate.

Urmeaza, dupa vreo jumatate de ora de pregatiri, trupa de black metal Dimmu Borgir, trupa a carei muzica am ascultat-o acum ceva ani, cred ca au fost primele albume. Muzica lor, linia melodica, imi place, dar nu-mi place mesajul, asa ca i-am tinut destul de departe de mine. Nici acum, cand am vazut concertul, nu am o parere mai buna. Nu-mi plac astia de-si zic satanisti, si mai ales nu-mi place aparitia lor scenica, vrand sa para brutali, rai. Sunt convins ca multi dintre ei sunt frustrati de anumite probleme si se ascund in spatele unor masti care nu prea ii reprezinta. Dupa primele doua piese am plecat din fata scenei si m-am indreptat spre cort.

Pe drum, insa, m-am oprit langa o persoana draga mie, care incerca sa vada concertul de la distanta. Persoana respectiva e Lou Koller, vocalul de la S.O.I.A., care era impreuna cu o tipa – presupun, prietena lui. L-am rugat sa faca o poza impreuna cu mine si a acceptat fara nici o retinere. Am mai stat cateva minute de vorba si am plecat impreuna plictisiti de spectacolul cam prost dat de Dimmu Borgir. Eu m-am indreptat spre cort pentru un somn bun, iar el s-a dus spre autocarul formatiei…

A doua zi

Dimineata m-am trezit cu soarele batand in cort, ceea ce m-a bucurat, insa cauza principala a fost galagia generala de afara: lumea vorbea, striga, asculta muzica la maxim din masini. Am ridicat capul si m-am uitat dupa telefon sa vad cat e ceasul. Am ramas surprins sa constat ca era 7:00, desi aveam clar impresia ca e cel putin 9. Dupa ce m-am schimbat de hainele cu care dormisem am iesit afara sa vad ce si cum si am constatat ca multa lume se ducea spre sat si se intorcea cu mancare si bere. In momentul ala m-am hotarat sa fac si eu acelasi lucru si, dupa un drum de 5 minute pana in sat, am ajuns la singurul magazin care era deschis si unde era o coada de 20-30 de oameni. Mi-am luat ceva mancare, care mi-a ajuns pentru dimineata si seara si doua sticle de apa minerala.

Pana am mancat si m-am mai “foit” pe langa cort, s-a facut ora 10 si am auzit prima formatie incepand sa cante. Mi-am luat camera la mine si am plecat spre scena. Imi facusem plan sa fac cate o poza fiecare formatii care va canta in acea zi. Bineinteles ca nu am reusit, dar am ratat doar 3 sau 4 formatii. O sa scriu aici lista formatiilor carora le-am facut poze si carora le-am ascultat muzica, fara a le examina pe fiecare in parte. In general au fost toate trupe de metal, de diverse genuri. Si iata lista: Sacrist, Wasteform, Uprise, Obscura, Colp, Arsebreed, Neglected Fields, Skinless, Root, Gorefest. Din toate acestea vreau sa pun accentul putin pe Gorefest, death metal, formatie pe care o ascult de prin 1995. La un moment dat se despartisera, ca acum cativa ani sa aud ca s-au reunit si ca au inceput sa scoata din nou albume. Trupa a sunat destul de bine, iar eu am incercat sa-mi amintesc vreo piesa mai veche dintre cele cantate, insa nu am reusit. Puteti vedea poze cu toate aceste formatii in galeria foto de pe acest site.

Apoi trebuiau sa urmeze formatiile Mayhem (black metal) si Destruction (thrash), insa planul s-a dat peste cap, zice-se din cauza unor “probleme tehnice” pe care le-a avut formatia Mayhem. Din surse neoficiale (barfe auzite pe langa scena) am inteles ca cei de la Mayhem, considerandu-se vedete, nu au vrut sa cante “la matineu” inaintea celor de la Destruction, ceea ce i-a facut pe organizatori sa-i mute dupa Napalm Death.

Au urmat apoi doua formatii care acum 10-12 ani faceau legea pe scenele death metal, respectiv grindcore: Morbid Angel si Napalm Death. In perioada respectiva faceam cu schimbul spunand mereu ca sunt fanul uneia sau alteia dintre aceste formatii.

Au intrat mai intai in scena Morbid Angel, o formatie foarte buna si foarte respectata in scena death metalu-ului. In general au cantat piese vechi, de pe albumele “Altars of Madness”, “Blessed are the sick” si “Covenant”, dar si de pe albumele mai noi, pe care recunosc ca nu le-am ascultat. Am ramas placut surprins sa constat ca memoria mea functioneaza foarte bine, pentru ca am reusit sa-mi amintesc toate versurile de la piesele lor vechi. Solo-urile de chitara, alternate intre cei doi chitaristi, te lasa cu gura cascata, iar show-ul vocalului-bassist te pun in miscare foarte bine. Daca ar fi sa dau o nota acestui concert, i-as da un 9, dupa 10 pentru S.O.I.A.

Napalm Death.. prima formatie pe care n-am inteles-o. Prima formatie care a starnit aprinse discutii intre prietenii din grupul meu: sunt death metal sau altceva. Au ajuns la un punct sa fie si death metal, dar in mai toata “viata” lor au fost grindcore, si m-as risca sa spun ca sunt chiar regii acestui gen muzical. Cu 20 de ani de experienta in spate (la fel ca S.O.I.A.), Napalm Death au stat tot timpul “pe picioarele lor”, atacand mereu societatea in care traim, industria muzicala si tot ceea ce omul de rand este fortat sa inghita. Cei 4, in formula lor veche (chiar daca timpul i-a facut sa mai plece pentru cate o perioada din formatie), sunt: Mark “Barney” Greenway – vocal, Mitch Harris – chitara, Shane Embury – bass si Mick Harris – tobe ne-au demonstrat ca varsta nu este o problema, ci chiar un lucru bun, experienta lor in concerte vazandu-se foarte clar. Avand camera la mine, ma hotarasem sa nu ma bag in mosh, dar am rezistat doar pana in momentul in care Mark a anuntat ca vor canta “Suffer The Children” de pe albumul “Harmony Corryption” – una din preferatele mele, si am continuat in “furtuna de oameni” pana la sfarsit. A fost inca un concert reusit, inca un motiv pentru mine sa fiu fericit ca am fost acolo.

Ca o concluzie, as putea spune ca acest week-end a fost reusit, ca aceasta calatorie a fost mai mult decat ma asteptam si ca aceasta experienta o voi repeta cu siguranta si alta data!