Deja e a patra oara cand i-am vazut pe Napalm Death si cred ca as merge sa-i vad si a suta oara. Din pacate n-am avut chef de trupele de deschidere, nu stiu de ce, asa ca m-am plimbat prin club cu cate o halba in mana si am stat la discutii cu Tase si cu alti cativa prieteni in asteptarea englezilor.

Nu stiu la ce ora a inceput concertul lor, dar a meritat asteptarea. Ma pregatisem pentru un concert cu multa mosheala, asa ca am venit cu mainile goale, cum se spune. Napalm au inceput concertul cu cateva piese de pe ultimul album si haosul a pornit inca de la prima piesa. Lumea sarea si dadea din picioare, din maini si din cap, se impingea, se alerga si asa mai departe. Apoi au urmat doua piese de pe FETO (cine nu stie ce e sa caute), pe care haosul a continuat. Am incercat in mai multe randuri sa pornesc un circle pit, dar nu prea am reusit, majoritatea metalistilor nestiind sa alerge in cerc sau poate din cauza alcoolului nu intelegeau ideea. Show-ul a continuat cu piese de pe Scum, de pe The code is red, Harmony Corruption si asa mai departe. A, da, a fost si o piesa cover – Lowlife – (inafara de Nazi Punks) de pe albumul “Leaders Not Followers: Pt. 2″. Si bineinteles ca nu putea sa lipseasca Suffer The Children, pe care multi stiau versurile si le-au cantat impreuna cu Barney. Tot la piesa asta a iesit in sfarsit si un circle pit cat de cat reusit.

La final toata lumea era super transpirata, iar eu, iesind afara, mi-am stors tricoul si nu-mi venea sa cred cat de ud era. A fost inca o seara grindcore de calitate si pot spune ca a iesit mult mai bine decat acum trei ani in Becker Brau, pentru ca sunetul a fost mai bun, sala perfecta, iar lumea mai multa si mai cu pofta…

As vrea sa pun si un PS: SA MA PIS PE CEI CARE FAC LUMINILE IN WINGS! SUNTETI DE CACAT!

PS2: Respecte, Hefe! (si multumim inca o data lui Vlad pentru ca filmeaza la concerte)

Deci sa o luam in ordine cronologica.

Am ajuns la festival cu o zi inainte de a incepe. Deja orasul se umpluse de metalisti, in mare parte veniti din centrul si estul Europei, corturi peste tot, vanzarile la bere deja cunoscusera o explozie pe care n-o mai avusesera de un an de zile, de la precedentul BA, evident. Am avut timp suficient, deci, sa ne acomodam cu locul, sa invatam punctele importante din oras si din zona festivalului si, bineinteles, sa bem bere, mai ales ca am dat de o multime de alti romani veniti la festival.

Ziua 1

Dupa o noapte tulburatoare a urmat o zi la fel (de fapt au urmat 3 la fel), dar pe la ora 17 am ajuns in zona scenelor, deoarece incepeau evenimentele importante ale zilei. Eu personal am stat la coada la bere in timp ce pe una dintre scene cantau cei de la Black Dahlia Murder, iar spre sfarsitul concertului lor m-am deplasat putin mai aproape de zona concertului, pentru a prinde pe indelete macar finalul. BDM nu sunt in niciun caz o trupa pe gustul meu, dar la capitolul prestatiei live n-am absolut nimic de comentat, chiar daca n-am participat activ, pot spune ca eram deja incalzit pentru restul zilei.

Au urmat Obituary, una din trupele mele preferate de death metal, pe vremea cand eram in liceu. De fapt albumul lor de debut (Slowly we rot) a fost printre albumele care m-au initiat in acest gen de metal. De atunci, bineinteles, am gasit lucruri mult mai bune, insa am urmarit cu interes concertul lor. Nu pot sa spun ca m-a impresionat in vreun fel, dar un pic de death metal old school in urechile mele nu e niciodata ceva rau, ba dimpotriva.

Dupa Obituary au urmat Ensiferum, la scena cealalta, o trupa de viking metal. N-am fost atent decat la inceput, stiind ce canta baietii, fiind un gen pe care rareori il ascult. Mult mai important era ceea ce se intampla la scena pe care cantase Obituary, acum avand loc sound check-ul “frantujilor” de la Gojira, una dintre capetele de afis ale death metalului progresiv si una dintre trupele pentru care venisem la festival.

Concertul celor de la Gojira a fost din toate punctele de vedere pe gustul meu, genul de show pentru care iubesc muzica asta: prestatie buna pe scena, energie si adrenalina totala, haos in public, absolut toate ingredientele necesare. Pe scurt, am avut parte de una dintre prestatiile de mare clasa din tot festivalul.

Dupa Gojira si realimentarea cu bere au urmat Sepultura la scena cealalta. Eu insa nu m-am deplasat deloc, din doua motive: in primul rand Sepultura din ziua de azi nu ma incanta cu nimic si in al doilea rand la prima scena urmau sa cante Fear Factory, o trupa pe care imi doream s-o vad de foarte multi ani, de fapt de cand am inceput sa ascult metal, deoarece FF este cam prima trupa de metal extrem pe care am ascultat-o si ale carei albume m-au incantat mereu, bineinteles cu cateva exceptii mai putin reusite.
Am profitat de sound check-ul lor pentru a adormi de cateva ori in picioare pentru ca orele putine de somn din ultimele zile si cantitatile, din ce in ce mai apropiate de scara industriala, de alcool incepusera sa-si spuna cuvantul. Insa cu cateva minute sa inceapa concertul eram din nou proaspat, gata s-o iau de la capat.

Fear Factory au cantat aproximativ o ora, iar entuziasmul publicului, in fata scenei cel putin, a fost imens. Daca ma vedea cineva care nu stia ce se intampla probabil ca ar fi zis ca-s isteric dupa felul in care ma manifestam. Din cand in cand ma luam cu lume de guler si ne urlam unu altuia versurile in fata. Asta a fost lucrul pe care il apreciez cel mai mult la festivalele astea din afara. Faptul ca exista respect si bun simt. In fata stau doar oamenii cu adevarat entuziasmati, care cunosc bine muzica trupei care canta la momentul respectiv, in timp ce ceilalti, care vor sa priveasca doar, se dau putin mai in spate. Asta apropo de ce s-a intamplat la Sonisphere cand au aparut comentarii pe net despre “animalele” si “urangutanii” care au facut moshpit la Slayer in fata scenei, comentarii scrise de niste cacati cu o mentalitate romaneasca desavarsita, care vor ei sa stea cu orice pret in fata scenei pentru ca “da bine”, chiar daca habar n-au pentru ce sunt acolo. In fine, revenind la asaltul industrial al lui Bell, Cazares, Stroud si Hoglan, acesta a decurs natural, brutal, fara “floricele”, din playlist facand parte multe piese de pe excelentul ultim album, plus piesele clasice precum Edgecrusher, Shock, Demanufacture, Self Bias Resistor si mai ales- surpriza placuta a serii- Martyr, de pe primul album.

Dupa Fear Factory m-am inarmat cu o noua bere si am ramas langa a doua scena, unde deja incepusera sa cante Children of Bodom. Am ramas la concertul lor mai mult pentru ca asteptam ceva sau pe cineva, nu mai stiu exact, stiu doar ca asteptam. Din cand in cand am mai tras cate un ochi la ce se intampla pe scena. CoB incepusera bine cariera, cu doua albume foarte bune, dar ulterior au devenit o atractie destul de mare pentru pokemoni si pitipoance, muzica lor devenind, eufemistic vorbind, de duzina. N-am recunoscut nicio piesa, cu exceptia arhi-cunoscutei “Follow the reaper”. In rest, concertul a fost neimpresionant.

Restul serii a fost acaparat de trupe care nu ma interesau- Gorgoroth si Candlemass- desi as fi vrut putin sa vad Despised Icon, chiar daca muzica lor ma lasa rece. Totusi, dupa duble Gojira- Fear Factory am decis ca mi-a ajuns pentru prima zi asa ca mi-am petrecut restul serii axandu-ma pe a doua cea mai buna activitate de la festival- adica bere- dupa vreo doua oare si multe invartiri in cerc ajungand in sfarsit in cortul meu, adormind instant.

Ziua 2

Am ajuns destul de devreme la scena, pe la ora 3. Acolo mai cantau Monstrosity, o trupa de death metal clasic, de duzina totusi. Dupa ei au urmat Kalmah, o trupa pe care o ascultasem de vreo doua-trei ori. Canta un death metal melodic, care nu a sunat rau, insa nici nu a reusit sa ma entuziasmeze in vreun fel, mai ales ca nu prea aveam chef de ei la ora aia.

Dupa Kalmah, insa, au urmat japonezii de la Sigh, o trupa de black metal progresiv, pe care eram curios sa-i vad. Nu le stiu prea bine piesele, dar m-au facut sa raman atent pe tot parcursul concertului lor, instrumental fiind foarte elaborat, iar prezenta a doi vocali (unul dintre ei femeie) intregeste foarte bine stilul abordat de trupa. Au incheiat cu un cover dupa Venom (piesa Black metal) si au iesit de pe scena in aplauze generale, mai ales pentru felul in care au interpretat piesele.

Am urmarit la scena cealalta Crushing Caspars, o trupa de hardcore din Germania. Din ce am vazut, acestia canta un hardcore clasic, straight-forward, destul de gustat de public.

Dupa Crushing Caspars au urcat pe scena Sybreed si nu Bal-Sagoth (cum scria in program). Personal m-am bucurat de schimbarea asta pentru ca tineam sa-i vad pe elvetieni la treaba si nu stiu daca eram in stare sa merg a treia zi la 12 la concert (asa cum erau anuntati initial). Sybreed canta industrial metal combinat cu elemente de melodic death metal si groove, Fear Factory fiind una dintre influentele lor principale.

Concertul a fost chiar peste asteptarile mele, piesele au fost executate impecabil, iar solistul cu niste perciuni de Elvis, a interpretat perfect atat portiunile de growl cat si cele de clean. Au avut o atitudine foarte energica si au stiut sa mobilizeze publicul, astfel incat spre sfarsit nu am putut sa ma abtin sa nu ma bag la un circle pit, chiar daca pana atunci am urmarit linistit, din lateral.

Dupa Sybreed a urmat o alta trupa de industrial metal- Mnemic. De la Mnemic ascultasem acum vreo 3 ani albumele lor, iar unul dintre ele chiar mi-a placut atunci. Acum insa nu am vazut nimic deosebit la trupa asta, nici muzical nici din punct de vedere al spectacolului live, asa ca am plecat inainte sa termine si m-am dus, evident, sa mai beau o bere.

Hypnos si Ill Nino- urmatoarele doua trupe- ma interesau putin spre mai deloc- insa am incercat sa raman macar la a doua trupa, deoarece auzisem unele lucruri bune despre ei. Insa cum am fost luat cu asalt de crize de somn cand aproape cadeam din picioare, am realizat ca e mai bine sa fac o plimbare pe la tricouri, sa mai cumpar cate ceva si sa-mi iau si de mancare.
M-am intors pentru Necrophagist. “Nemtalaii” astia canta un death metal de o tehnicitate impecabila, nimic de zis, insa parca aceasta tehnicitate exista doar de dragul ei, nu este pusa intr-un context mai larg, astfel ca am gasit mereu muzica lor lipsita de substanta. Totusi, chiar si asa, i-am urmarit atent pentru ca sunt destule momente in care ramai hipnotizat de riffurile lor.

Au urmat apoi Converge si Lock-Up pe care i-am urmarit de la distanta, mai exact de la cortul de bere, loc de unde absolut orice pare mai roz decat este.

Am revenit la scena chiar inainte sa inceapa Devin Townsend. Acesta a facut un sound check foarte original, culminand cu multa caterinca si mistouri la adresa publicului. Exact cand a inceput concertul a intrat pe fir o torentiala de categoria “brutal death metal” care m-a facut praf. Bineinteles ca nimeni nu a fost demoralizat, dimpotriva. Devin a avut pe lista piese variate, unele mai brutale si mai intense, altele putin mai “incete” si mai tehnice. Totusi, pe la jumatea concertului, incepuse sa mi se faca foarte frig de la vantul puternic si rece asa ca am vrut sa ma duc putin la cort sa-mi iau un tricou pe mine (cel pe care-l aveam era vraiste de la ploaie). Insa pe drum m-am incalzit cu niste fum de la cativa polonezi cu care am intrat in vorba din intamplare si am revenit la Townsend catre final.

Am stat apoi la concertul Cannibal Corpse, trupa dupa care nu m-am omorat niciodata. Totusi, n-am putut sa nu particip putin la haos in fata, mai ales ca ma energizasem destul de mult in pauza. Din pacate, lumea pe acolo era in proportie majoritara la nivelul ‘pula de beata’ asa ca putini se mai sinchiseau cand unul-altul cadea si nu reusea sa se ridice. Despre Cannibal Corpse pot sa spun doar ca si-au facut treaba cu profesionism si atat. Nici n-au rupt gura targului nici n-au dezamagit.

De Ihsahn nu aveam absolut niciun chef, asa ca am revenit d-abia la Napalm Death, fiind a treia oara cand ii vad live. Era deja ora 1 si aveam din ce in ce mai putin sange in alcool, dar am reusit sa rezist pana la sfarsitul concertului lor, stand la distanta, bagandu-ma in fata doar in momentul in care au cantat Suffer the children. Napalm au fost la fel de energici ca si in primele doua ocazii in care i-am vazut, mereu mi-au dat impresia ca ar putea sa tina un public in priza o zi intreaga, fara ca ei sa oboseasca vreun pic.

Dupa concertul lor mi-am zis ca trebuie sa ajung la cort, insa cum drumul direct nu mai era practicabil m-am invartit vreo juma’ de ora incercand sa gasesc o iesire. Cand in sfarsit m-au ajutat unii sa ies am dat de un ucrainian (nu stiu cum) si amandoi am ajuns la concluzia ca trebuie sa mai bem bere. Asa ca m-am trezit la o masa cu o gramada de lume, printre care si romani, iar dupa alte doua ore si alte nu stiu cate beri baute ne certam care sa faca cinste urmatorul.
Am ajuns la cort d-abia pe la 4 dimineata.

Ziua 3

N-am dormit decat vreo 3 ore si ceva pentru ca la 7.30 eram din nou in picioare (adevarat, era un efort destul de mare sa ma tin in picioare), dar mi-am revenit incet-incet.

In aceasta ultima zi, dupa obisnuita raita pe la barurile din oras pentru mancare, tricouri si corturile de bere din zona scenelor, am ajuns pe la ora 17 la Macabre, trupa asa-zisa de “murder metal”. Show-ul lor a fost de calitate, cu un solist foarte simpatic si cu muzica lor binecunoscuta, combinatie de metal si punk.

Imediat dupa ei au cantat suedezii de la Diablo Swing Orchestra, trupa cea mai eclectica, cred, din punct de vedere muzical, prezenta la acest festival. Le ascultasem de multe ori cele doua albume inainte si cand am vazut ca urmeaza sa-i vad live am fost cel putin curios. Au sunat foarte bine, sonorizarea fiind la inaltime, lucru esential pentru un concert ca al lor. Fiecare instrument s-a auzit clar, suedezii reusind pana la final sa anime o foarte mare parte din public, in fata scenei lucrurile luand-o razna, unii spectatori incepand sa-si usureze ghiozdanul de tricouri, facandu-le acestora din urma o baie de noroi.

Dintre trupele “clasice’ de thrash, Voivod a fost printre cele pe care le-am ascultat foarte putin, asa ca am stat deoparte la concertul lor, la care, sincer sa fiu, nici n-am fost prea atent.

Insa pentru mine incepea acum o parte foarte intensa a serii- trio-ul Dying Fetus- Meshuggah- Hypocrisy.
Dying Fetus au fost, pentru mine, pe podium, din tot festivalul, in ce priveste prestatia. Trei muzicieni care au cantat un brutal death metal de calitate si care au declansat un adevarat macel in public- moshpit, circle pit, crowd surfing, toata gama. Una dintre cele mai entuziaste si energice prestatii.

La fel au stat lucrurile si la Meshuggah, trupa la care am mai bifat un concert reusit. N-am ce sa spun foarte mult despre ei, pentru ca nu sunt prea multe lucruri de spus. Au cantat perfect, au incantat pe toata lumea prezenta si m-au facut sa-mi cheltui ca toate resursele de energie pe care le mai aveam.

La Hypocrisy am preferat sa stau mai in spate si sa ma uit linistit la concertul lor. Una dintre trupele de temelie ale melodic death metal-ului, au cantat atat piese vechi, clasice, precum Penetralia, Roswell 47 sau Killing Art, dar si mai noi, de pe albumele recente- Virus si A taste of extreme divinity. Este adevarat, dupa Dying Fetus si Meshuggah, Hypocrisy mi s-au parut destul de “domoli” dar asta si pentru ca eram destul de obosit dupa trei zile de metal si alcool in abundenta.

Am luat o pauza si m-am intors cat sa vad jumate din concertul Agnostic Front. Nu sunt mare hardcorist, asa ca am ales sa stau pe margine, mai ales ca deja eram intr-o stare de euforie totala. Asa cum se obisnuieste la concertele hardcore, am asistat la o dezlantuire totala, si pe scena si in public, concertul AF incheind, practic, pentru mine, festivalul.

La My Dying Bride (pe care deja ii vazusem la Metalcamp anul trecut si la Artmania) am stat doar pentru ca erau si restul pe acolo, dar n-am fost deloc atent, mai ales ca muzica lor, in cel mai bun caz, ma plictiseste. Am preferat sa ma ocup de bancuri si alte chestii aferente consumului de alcool.

Astfel s-au desfasurat, pentru mine, cele trei zile de festival, punctul culminant al acestei veri. Sper, pe viitor, in anii urmatori, sa am cat mai multe astfel de ocazii. La mai mare !

M-am pornit de dimineata impreuna cu prietenul meu spre un deal impozant din apropierea orasului. Pe varful lui a fost construita o cetate pe la 1100, ale carei ruine mai exista si acum. Curiozitatea ne-a impins spre acel loc si am facut o plimbare. Asta a fost principalul motiv pentru care n-am reusit sa ajung la primele doua trupe din ziua a treia.

Cand am ajuns la scena, pe un soare puternic, cantau Sonic Syndicate. Inca de la primele sunete si de la primul contact vizual mi-am dat seama ca-s “pusti” din generatia noua de metal. Ceea ce vor ei sa cante e un death metal melodic, insa, din pacate, cam ii fac de rusine pe conationalii lor suedezi care au inventat genul. Pe scena am vazut doi chitaristi si o bassista care aratau ca niste robotei: stateau nemiscati si dadeau din cap de mama focului. Pe langa ei se agitau de zori doi vocali, unul din ei pierzandu-si vocea la un moment dat. Chestia asta m-a facut sa zambesc amar si sa ma intorc sa beau o bere fara a-i mai baga prea mult in seama. Ziua continua cu nume mari si nu avea rost sa-mi consum nervii cu pustii astia. (Da, sunt cam arogant.)

Olandezii de la Legion of the Damned au intrat calmi pe scena si, dupa ce intro-ul s-a terminat, au trecut la treaba cu spor. Thrash/death-ul foarte sonor, cu riff-uri ucigatoare si cu ritmul tipic a pus in miscare masa de oameni din fata scenei. Daca n-ar fi fost baltile de noroi, cu siguranta s-ar fi ridicat praful. Am vazut primul circle pit al zilei si agitatie mare in fata. Au fost incalzirea perfecta pentru ce urma…

Mai trebuie oare sa spun cine sunt si ce canta LAMB OF GOD? Mai e necesar sa spun ca americanii au venit cu o pofta de show imensa, ca publicul nu mai avea rabdare sa astepte? In cele 20 de minute de asteptare de dupa Legion of the Damned, metalhezii au strigat minute in sir “Lamb of God” chemand trupa pe scena. Cand si-au facut aparitia Randy si compania, publicul aproape ca a explodat. Muzica dementa i-a luat pe sus pe toti si in fata scenei au inceput sa coboare crowd surferii inca din primele momente. “The pure american metal” al celor de la LOG a reusit sa puna in miscare chiar si pe cei care stateau mai pe margini si vocalul nu s-a lasat pana nu a vazut un circle pit imens in mijlocul publicului. Piese ca “Walk with me in hell”, “Redneck”, “Hourglass”, “Now you’ve got something to die for” n-ar putea lasa pe nici un metalist indiferent. Publicul a intrat in jocul formatiei pe deplin si cand s-a ajuns la final toata lumea isi dorea mai mult. La “Redneck” am vazut doua circle pit-uri si oamenii aproape s-au calcat in picioare, dar ce mai conta? Pe scena erau cinci zei!
— Tin sa fac o mica escapada de la cronica (o sa intelegeti de ce) si sa povestesc o chestie. Cu cateva ore inainte de a incepe toate concertele am fost la “shopping”. Prietenul meu si-a luat de la una din tarabe un tricou cu Lamb Of God, iar vanzatorul, cu chef de vorba, a inceput sa spuna ca il deranjeaza faptul ca toate trupele “de copii” si alea care nu prea au forta incearca sa impuna publicului cate un “wall of death” si ca de multe ori acesta nu-si are rostul. Asa a fost si in ziua asta, atunci cand Sonic Syndicate au cerut metalistilor un “wod”.. Adevarata muzica pentru asa ceva, spunea omul nostru cu tricourile, e metalul celor de la Lamb of God. —
Si la sfarsit, Randy anunta “I think you know what time it is…..” si pe ritmul tobelor lui Chris, se aude doar “one two three four” … si un adevarat wall of death face un haos de nedescris in fata scenei. Toata lumea era atat de energizata de riff-urile chitarilor, de voce si de tobe, ca n-ar fi fost de ajuns inca o ora in plus sa fie toti multumiti. Dar din pacate piesa s-a terminat si lumea s-a calmat pentru urmatoarea trupa.

Nimeni altii decat “regii” viking metal-ului au urcat pe scena dupa o pregatire de jumatate de ora. Pe langa probele de sunet, de data asta au mai fost instalate niste chestii negre pe scena, chestii care au facut ca show-ul sa fie unul special. Amon Amarth e alta trupa care nu mai are nevoie de introduceri. Suedezii au urcat pe scena si si-au facut treaba asa cum se astepta toata lumea. Deja bagati in priza de Lamb of God, pletosii au continuat circle pit-urile si headbanging-ul. Publicul a cantat impreuna cu trupa, iar chestiile negre au inceput sa arunce flacari. Concertul a fost superb, cu un Johan Hegg in forma de zile mari. Dialogul cu spectatorii a facut ca acestia sa se simta mult mai aproape de trupa si pe final aplauzele nu mai incetau, cerand un bis din partea trupei. Insa, din pacate, programul fiind foarte strict in cadrul festivalului, nu am mai avut parte de macar o piesa in plus…

O noua runda de ploaie, pornita in timpul concertului Amon Amarth, si faptul ca programul se schimbase din cauza intarzierii celor de la Dimmu Borgir, a facut ca urmatoarea trupa sa fie Deathstars. De atata oboseala acumulata si din cauza ca nu voiam sa repet experienta de la Blind Guardian, m-am hotarat sa plec la cort, cu riscul de a pierde inca o repriza de black metal si de a atrage ura celor care imi vor citi textul.

Ziua IV

Dupa trei zile de festival si atatea trupe pierdute, ma asteptam ca a patra zi sa fie una mai buna, mai ales ca pe afis erau anuntati Negura Bunget. Cu o zi inainte, insa, pe ecranele punctului de informare, romanii nu mai erau trecuti in program. Stiind situatia trupei ne-am gandit din primul moment ca e clar ca n-o sa mai cante, asa ca ne-am facut alte planuri. Bineinteles ca am prins iarasi cateva ore de ploaie torentiala si chiar daca am fi vrut n-as mai fi ajuns la scena. Normal ca in momentul in care am ajuns, pregatit pentru Vader, am aflat ca Negura Bunget cantasera inainte, ceea ce nu a fost prea placut.

Polonezii de la Vader au adus cu ei soarele in Tolmin si se pare ca au fost o trupa de bun augur pentru inceputul acelei zile. Publicul a incercat sa iasa din amorteala aburilor de alcool sau a ploii dinainte si s-a incalzit pe death metal-ul clasic al celor patru de pe scena.

Au urmat apoi Destruction, inca o trupa de thrash clasic din Germania. “Mosnegii” pletosi au adus un plus de energie pe scena si am ramas surprins sa vad ca la 45+ de ani pot sa faca fata exigentelor unui public tanar.

Si a venit un moment pe care il asteptam demult. Desi i-am mai vazut de doua ori pana acum, nu pot rata nici un concert Napalm Death. Nici nu m-am avut timp sa ma dumiresc ce se intampla, ca englezii au si inceput concertul. Fara intro-uri, fara aplauze, fara nimic. Au urcat pe scena si au inceput sa cante. A fost un moment de uimire pentru toata lumea sa observe ca Mark Greenway “canta” deja in secunda doi de cand a aparut pe scena. Taticii grindcore-ului nu s-au dezminit nici de data aceasta si show-ul a fost total. Publicul s-a trezit la viata si a inceput sa se agite in fata. Mark a fost aplaudat de fiecare data cand a dialogat cu publicul, facand, ca de obicei, remarci la situatia politica din lume si la eterna lui (si a altora) problema cu religiile. “You suffer” a picat brusc dupa una din multele piese cantate si a fost primita cu urale si aplauze. Nici n-am avut timp sa-mi dau seama ce se intampla, ca Napalm si-au terminat setlist-ul si se pregateau sa plece. Cum spunea si Greenway: “We play shorter times, but many more songs than other bands do…”

Dragonforce au fost ciudatenia serii. As putea spune chiar “nuca in perete”. Nu am inteles ce au vrut organizatorii sa faca punand o trupa de power metal intr-o zi in care au dominat metalele grele, hardcore-ul si grindcore-ul. Nici nu m-am sinchisit prea mult, cu parere de rau pentru fanii lor care citesc, si am stat la o bere cu prietenii la terasa cu umbra.

Si am stiut bine de ce m-am relaxat si m-am realimentat. New yorkezii de la Hatebreed au fost vedetele festivalului. Si sincer va spun ca nu-s printre favoritii mei. Insa hardcore-ul combinat cu metal, agitatia de pe scena, dialogul cu spectatorii, luminile, fumul, flacarile, totul a facut ca spectacolul sa fie total. Ritmurile sacadate de hardcore au pus in valoare adrenalina publicului si inca de la primele piese se facusera vreo 3 circle pit-uri, iar cei mai “avantati” pluteau peste publicul din fata scenei, ca apoi sa revina pentru un nou salt. La un moment dat, incantat de ceea ce vedea, Jamey a cerut publicului sa faca o chestie inedita: un circle pit in jurul “sound board”-ului. Da, ati inteles bine, s-a facut circle pit cu cateva sute de oameni in jurul “tarabei” celor cu sonorizarea. La “This is now”, “Live for this” si “I will be heard”, majoritatea celor prezenti si-au rupt coardele vocale si era aproape imposibil sa nu reciti macar in gand versurile, auzind atata lume simtindu-se bine. Spre final n-am mai rezistat nici eu pe margine si m-am dus mai spre mijloc, acolo unde era agitatia mai mare. A fost singurul moment pe toata durata festivalului cand m-am simtit o parte din public.

Down, dar nu jos. Super trupa americana a fost una din preferatele publicului, mai ales ca membrii ei nu sunt niste necunoscuti. Spre deosebire de toata agitatia dinainte, Down au mai calmat spiritele, chiar daca acum cativa ani buni Phil Anselmo n-ar fi acceptat ca cineva din public sa stea sa priveasca. Metalul melodios si starea generala de bine a facut ca show-ul sa curga de la sine. N-au mai fost circle pit-uri, dar au fost piesele la care publicul canta impreuna cu trupa. Piesele “clasice” – “Stone the crow”, “Lifer”, “Bury me in smoke”, “Temptation’s wings” – si aluziile foarte dese ale lui Anselmo la fumatul marijuanei au facut ca atmosfera sa fie una foarte placuta, iar surpriza serii a aparut la ultima piesa, cand chitaristii au fost inlocuiti de o tipa (?) si de Mitch Harris de la Napalm Death.. Pe final, dupa ce trupa s-a retras, Phil a revenit pe scena si a incercat sa cante impreuna cu publicul “Whole lotta love” (Led Zeppelin), terminand piesa cu “…and she’s buying a stairway to heaven….” Mai mult de atat nici nu cred ca-si mai dorea cineva. A fost finalul perfect al unei zile aproape perfecte.

Ziua V

Ultima zi… Nu puteam crede ca au trecut deja 4 zile si am ajuns la ultima, dar m-a trezit destul de repede ploaia nebuna care a inceput dis-de-dimineata. Dupa cum aratau norii ne-am dat seama din prima ca o sa ploua cam toata ziua. Deja noroiul facea legea peste tot si, dupa ziua frumoasa care fusese inainte, ne astepam la ce putea fi mai rau. Starea pe care o aveam cu totii ne-a facut sa intarziem mult la concerte si am fost doar la ultimele 3 trupe, dintre care doar doua ni s-au parut interesante.

Prima a fost My Dying Bride. Asa cum a observat si vocalul, vremea era perfecta pentru concertul lor: ploaie torentiala. S-a mirat si el ca inca mai era lume in fata scenei si ca inca spectatorii mai aveau rabdare sa vada pe cineva cantand. In stilul lor clasic, My Dying Bride au incantat urechile celor prezenti cu acordurile chitarilor, vioarei si a vocii lui Aaron. In general au cantat piese de pe albumele vechi, ceea ce m-a surprins destul de mult. De pe “For lies I sire” au cantat doar doua piese, in timp ce “Turn Loose the Swans”, “The Cry Of Mankind”, “Two winters only”, “For you” si alte piese “clasice” au dominat concertul. Publicul a fost pe masura si la final a aplaudat indelung prestatia englezilor.

Dupa o pauza de o ora, timp in care au cantat Edguy si noi ne-am “incalzit” cu o bere, au urmat titanii thrash-ului german, Kreator. Urmau sa fie ultima trupa din festival, asa ca mai toti cei care rezistasera pana atunci s-au deplasat la scena si au savurat zecile de decibeli care urlau din boxe. Spectacolul a fost pe marimea trupei si nu cred ca se astepta cineva la altceva. Nemtii au cantat piese de pe ultimul album, printre care au strecurat cunoscutele “Tormentor”, “Endless pain”, “Pleasure to kill”, “Flag of Hate” si multe alte piese care i-au facut cunoscuti in cariera. Prin forta pe care au aratat-o pe scena si prin show-ul facut, Kreator au fost cu siguranta o alegere buna pentru incheierea festivalului.

In timpul concertului Kreator, pe ecranele festivalului s-a anuntat ca vor fi 300 de beri gratis la terasa de vis-a-vis de scena, asa ca in momentul in care s-au stins luminile, lumea s-a precipitat in directia respectiva. Multi altii, obositi, dar multumiti de ce au vazut, s-au indreptat spre corturi/rulote/masini si au inceput sa se gandeasca la urmatorul festival pe care il vor vedea…

Asta e ceea ce am vazut in Slovenia. Din pacate n-am putut fi un observator obiectiv al acestui festival si cred ca nu voi putea fi niciodata. Sper doar ca cei care citesc aceste randuri sa ma inteleaga si sa fie multumiti cu ceea ce am relatat, am fotografiat si am filmat. Poate ne vedem vara viitoare pe la vreun festival!

O galerie foto puteti gasi aici:

Video:
My Dying Bride – Turn Loose The Swans
Napalm Death – Nazi Punks Fuck Off
Amon Amarth – Pursuit of Vikings
Lamb of God – Hourglass + Now you’ve got something to die for
Down – Losing All

Personal am asteptat cu mult interes acest concert. O trupa de referinta, inventatoarea grindcore-ului, dar si un permanent motiv de polemica referitor la genul in care se incadreaza muzica lor (daca fac grindcore sau death metal), la grindcore in sine (daca vine din hardcore punk sau nu) si alte probleme din astea. In fine, cu totii cred ca suntem de acord ca fara Napalm Death scena internationala de muzica extrema nu ar fi fost aceeasi. Aici am sa dau un citat de pe un site, destul de amuzant, dar si foarte adevarat:

Without Napalm Death music would be nicer. Much nicer. Lots more sensitive singer-songwriters gentle strumming and utterly depressing odes to the joys of melancholy. How lovely. And lots more ambient elevator muzak with extra added whale song samples to lull you to sleep after a busy day sniffing flowers and stroking cute liddle pussy cats. How sweet. In fact, if you could go back in a time machine to 1981 and assassinate Napalm Death, then you’d come back to a world where everyone sounded like Enya. Except even sweeter and nicer. Brilliant!

In fine, inarmat cu biletul de concert si cu ceva bani la mine pentru cheltuielile suplimentare (tricou+bere+taxi dupa concert) am plecat (facand jonctiunea cu restul trupei pe drum) spre Becker Brau, locul de desfasurare al concertului. Acum eu voiam de mai demult sa merg in Becker Brau, de cand l-au redeschis, sa vad cum mai e, eu ramanand cu amintirile din vechiul Becker Brau, loc unde metrii de bere curgeau mai ceva decat lacrimile copchiilor iemo. Insa de cum am intrat in sala in care urma sa se desfasoare concertul m-a cuprins instantaneu o senzatie de depresie. Construit pe locul fostului “Escape”, loc unde din cate imi amintesc s-au organizat niste baluri ale bobocilor pe vremea cand eram in liceu, localul este TOTAL inadecvat pentru un concert Napalm Death, si pentru orice concert metal/grind/orice-fel-de-core  in general. Canapele, oglinzi, scari, gresie pe jos (vorba ursului, parca eram in baie), dar mai ales o scena mica, in fata careia se afla un gard, iar in spatele gardului un… podium, pe care incapeau vreo 50-100 de persoane. Practic exista riscul sa-ti rupi gatul in cazul in care cadeai de pe podium si te loveai de treapta. La toate astea se mai adauga si pretul de 7 ron pentru o bere la 0.33(vanduta si in halba de sticla, bine ca nu s-a umplut podeaua de cioburi) sau 23 ron pentru una la 1 L si avem nimic mai putin decat un local de fite, bun pentru baluri ale bobocilor si concerte Andra eventual. Dar nu pentru Napalm Death. Singurul aspect pozitiv a fost garderoba si atat.

Later edit by Sorin: Si pe mine m-a socat aspectul actualului Becker Brau. Ring de dans, gresie, canapele… Unde sunt bancile lungi de lemn, cazanele imense in care se facea berea nefiltrata? Unde e orchestra nemteasca in pantaloni scurti? Aveam niste amintiri frumoase legate de BB, acum s-a ales praful de ele. Cat depsre locatia actuala, am inteles ca pe vremuri acolo se afla Why Not, nu Escape. In fine, nu ma intereseaza si nu cred ca intereseaza de altfel pe nimeni din cei care citesc aceasta recenzie. Singurul lucru pozitiv (pentru mine) pe care l-am remarcat a fost interdictia de a se fuma in sala. Dar chiar si asa nu o sa mai calc in viata mea la vreun concert in BB.

In fine, destul cu locatia. Concertul.

Primii care au cantat in deschidere au fost Taine. Trupa romaneasca, ei canta un death metal tehnic, copie fidela a trupei Death. Nu-mi displace muzica lor, insa asemanarea lor atat de izbitoare si de evidenta cu trupa americana de care am amintit ii face sa nu aiba absolut niciun plus la capitolul originalitate. Era chiar o piesa la care aproape puteam sa jur ca ascult un cover de pe “Symbolic”. Pana si vocea solistului e atat de asemanatoare cu cea a lui Chuck Schuldiner incat am anumite banuieli ca ar fi cumva avatarul lui. Per total, cum spuneam, muzica nu era rea deloc, dar total neoriginala.

Dupa Taine au urcat pe podium/scena/ce era trupa Warganism, fosta Dies Irae. La ei nu am prins decat cateva piese, la restul fiind afara sau la eliminat lichide. Oricum, nu mi-au atras atentia cu nimic. Un death metal cu ceva melodic si thrash din cate am vazut. Insa nimic iesit din banal. De duzina.

Later edit by Sorin: Inainte de concert foarte multa lume era nemultumita de cele doua trupe alese sa deschida show-ul Napalm. Cica n-au nici o treaba cu grind-ul, ca’s alt stil etc. Dar din publicul prezent la concert, cel putin 50% se incadra perfect pe fela lu’ Taine si Warganism. Oricum, metalheazii in Romania sunt atat de putini si trupele de metal extrem atat de rare incat e aproape imposibil sa organizezi un concert cu trupe din aceasi arie a metalului si publicul sa fie format numai din fani ai genului respectiv. Si am mai observat ceva: in Ro lumea uita ca trupele din deschidere au rolul sa incalzeasca publicul inainte de capul de afis. In loc sa incerce cat de cat sa intre in atmosfera, publicul de la noi asteapta cu nerabdare sa se termine recitalul, aplauda la misto (daca e in sala si nu la fumat) si saluta cu urale anuntul cu “urmeaza ultima piesa”. Bine, nici trupele romanesti care deschid concertele greilor nu exceleaza la capitolul “incalzire”, pentru ca, am observat, romanii nu prea stiu sa faca show. Sunt crispati, se uita aproape exclusiv la instrumente, n-au miscare scenica etc. Imediat se observa diferenta cand ies romanii de pe scena si intra strainezii, fie ei din UK, US, Brazilia, Polonia sau Antarctica.

A urmat o pauza, timp in care am cautat, fara succes, sa-mi cumpar un tricou. Cum turneul lor e la final (la fel ca la Madball), nu mai existau decat putine, care erau fie S sau M, fie XXL. Nimic convenabil.

Later edit by Sorin: Eu am fost mai norocos. Tinand cont ca iarna asta am slabit fo 4 kile (Horia stie de ce) am reusit sa intru cu chiu cu vai intr-un tricou S (desi in mod normal port L, minim M). Acu astept cu nerabdare sa vad daca intra la apa. In caz ca intra, vrea cineva un tricou Napalm cu Smear Campaign? Daca aveti 1,70 si vreo 65 de kile e la marele fix :)

Ma rog, dupa asta au intrat Napalm Death. Dupa un intro scurt a inceput asaltul fonic cu Sink fast, let go, de pe Smear Campaign. In public a inceput agitatia, mosheala, din pacate de multe ori in stilul romanesc, cu anumiti indivizi care nu pot sa se abtina din a da niste pumni sau coate.

Dinspre scena asaltul a continuat cu o piesa de pe Scum, urmand mai apoi Suffer the children. Cam la acest punct in pe podiumul din fata scenei au intervenit cei care asigurau securitatea la concert si au inceput sa-i impinga pe cei care se aflau pe podium, mai tarziu explicand acest lucru prin faptul ca doreau ca moshpitul sa se formeze in centrul salii, pentru a evita evenimente neplacute, gen capete sparte sau gaturi rupte cu cei care cadea de pe podium. In fine, puteau sa comunice acest lucru de la inceput si sa explice frumos. Din acest punct atmosfera a cazut total. “Moshpiturile” care se organizau in centrul salii erau de fapt niste imbranceli ce lasau senzatia ca se faceau “doar ca sa fie”, iar gresia de pe jos, plina de transpiratie, devenise un adevarat patinoar.

Later edit by Sorin: Recunosc ca si mie mi-au taiat elanul bouncerii de la bring za noiz cand i-am vazut cum se instaleaza comfortabil in mijlocul ringului. Bine, dupa aia am inteles motivatia lor si am apreciat ca s-au gandit la aspectul neplacut al capetelor sparte si al mainilor rupte (desi banuiesc ca pe ei ii interesa mai mult sa nu ii dea vreunu in judecata, in caz de accident). Ce nu mi-a placut a fost modul in care s-au infiltrat, pe sestache, fara sa dea explicatii, fara te rog frumos si alte dulcegarii. Totusi e de apreciat ca, fata de alte concerte, la asta bouncerii chiar stiau cu ce se mananca, unii stiau chiar si versurile. Dar o sa mai curga multa apa pe Dambovita pana o sa vedem in Ro (si mai ales in Buc) bouncerii ca afara. Dar macar a fost facut primul pas.

In tot acest timp, trupa a continuat recitalul in la turatie maxima, cu o energie fantastica pentru o trupa care canta de aproape 30 de ani. Un setlist destul de echilibrat, cu piese noi si vechi. Au cantat multe piese de pe Smear campaign, The code is red…, de pe albumul cu acelasi nume, dar si multe piese grindcore old school, de pe From Enslavement to Obliteration (It’s a M.A.N.S. world, Life, From enslavement to obliteration- pe astea mi le amintesc), multe de pe Scum, printre care piesa cu acelasi nume dar mai ales You suffer, piesa celebra de 1.366 de secunde. Ma bucur ca am auzit-o live odata in viata. (As vrea sa vad un circle pit pe piesa asta candva.)

Concertul s-a incheiat cu Unfit Earth, de pe Harmony coruption, coverul dupa Dead Kennedys- Nazi punks fuck off-si inca o piesa, nu-mi mai amintesc acum care.

Mi-a placut si atitudinea lui Greenway, solistul, a comunicat cu publicul permanent a facut si-a exprimat si el regretul referitor la organizarea concertului intr-o sala gen “disco”.

Later edit by Sorin: A fost singurul din trupeti care a ramas la final sa dea mana cu spectatorii, sa faca poze si sa dea autografe. Bine, mai mult mazagleala decat autograf, dar e mazagleala lu’ Barney :). A, si Billy, ai uitat sa mentionezi excursia in LMC, dupa concert. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut ca seara s-ar fi terminat prea sec daca ne-am fi dus direct la culcare. Probabil din cauza consumului scazut de alcool, cauzat de conjunctia intre criza mondiala si preturile nesimtite din becker. Asa ca LMC-ul a picat la fix, chiar daca eram singurii clienti din bodega (ma rog, noi si Leviathan care a venit dupa aia, dar nu l-a vazut nimeni).

Ca o concluzie, prestatia trupei a fost impecabila, pacat ca publicul si atmosfera n-au fost la fel. In orice caz, nu mai calc prin Becker Brau vreodata, mi-am definitivat decizia de a nu merge la Kreator si sper ca pe viitor sa se gaseasca alte solutii pentru concerte. BB nu este o solutie, ci o problema.

Galerie foto

Prima zi (din punctul meu de vedere)

Vineri am ajuns in jurul orei 17 si am venit special pentru concertul Sick Of It All care se desfasura de la 19:45. In timp ce imi instalam cortul am auzit cantant formatia Skyforger, o trupa de “folk lituanian/black metal pagan” (asa spun ei). Trupa suna destul de bine si se auzea foarte clar un instrument de suflat (ceva in gen flaut) care dadea foarte bine in ansamblul liniei lor muzicale.

Apoi au urmat Carnival in Coal, o trupa franceza de “stupid-metal” – tot dupa spusele lor, o combinatie ciudata de funk cu toate genurile posibile de metal. Cred ca ar fi pe gustul unui bun prieten de-al meu, Sorin (Ciciocle).

Apoi, marele moment, Sick Of It All. Am stat cam 15 minute cu toti stimulii atenti la baietii care au urcat pe scena si si-au acordat instrumentele. I-am mai vazut la Bucuresti, dar nu conteaza. Cand canta S.O.I.A. sunt mereu in priza. Dupa intro-ul cu iz de muzica de corida isi fac aparitia cei 4: Lou Koller (vocal), Pete Koller (chitara), Craig Ahead (bass) si Armand Majidi (tobe). Ca de obicei, prezentarea a fost facuta de Lou cu celebrul “We are Sick Of It All from New York City”, ceea ce a dat startul la mosh. Totul a fost un vis pentru mine, un vis prea scurt – chiar nu mi-am dat seama cand au trecut cele 75 de minute pe care le-au avut alocate. Nu vreau sa fiu subiectiv, dar, din cate concerte am vazut pana acum, mi se pare ca pun cel mai bine in miscare publicul. Experienta isi spune cuvantul, dar si felul lor de a fi. In timpul “cantarii” m-am nimerit, la un moment dat, langa un tip care stia pe de rost (ca si mine) versurile de la piesa “Busted”, asa ca ne-am luat unul pe altul de dupa cap si cantam ca nebunii ca si cum am tipa unul la altul. Dupa piesa l-am intrebat de unde e si mi-a zis ca e din Slovacia, apoi i-am zis ca eu sunt din Romania, la care raspunsul lui a fost “no matter where we are from, we are brothers because we like the same music!”. Mare adevar. Trebuie sa va spun ca tot aici am participat si la primul meu “wall of death”. Adrenalina 100%. Ca sa concluzionez: abia astept urmatorul lor concert si urmatorul lor album!!!

Apoi urmau Amorphis, formatie pe care o ascult din 1994 (cred) si care mi-a placut de la inceput. Au cantat la viata lor de la death metal pana la muzica electronica, iar acum se spune ca ar canta melodic gothic metal. Nu conteaza ce canta, important e ca au avut ceva de spus in istoria metalului. Finlandezii au venit cu un vocal nou (eu nu-l mai vazusem, stiam doar ca apare pe noul album) care mi-a placut. Are stilul sau si impune o noua imagine formatiei. Au cantat si ei piese si vechi si noi, cele care mi-au placut fiind cele vechi: “Black winter day”, “A father’s cabin”, “Against widows” – si cred ca au mai fost cateva. Intr-adevar, muzica de calitate.

Urmeaza, dupa vreo jumatate de ora de pregatiri, trupa de black metal Dimmu Borgir, trupa a carei muzica am ascultat-o acum ceva ani, cred ca au fost primele albume. Muzica lor, linia melodica, imi place, dar nu-mi place mesajul, asa ca i-am tinut destul de departe de mine. Nici acum, cand am vazut concertul, nu am o parere mai buna. Nu-mi plac astia de-si zic satanisti, si mai ales nu-mi place aparitia lor scenica, vrand sa para brutali, rai. Sunt convins ca multi dintre ei sunt frustrati de anumite probleme si se ascund in spatele unor masti care nu prea ii reprezinta. Dupa primele doua piese am plecat din fata scenei si m-am indreptat spre cort.

Pe drum, insa, m-am oprit langa o persoana draga mie, care incerca sa vada concertul de la distanta. Persoana respectiva e Lou Koller, vocalul de la S.O.I.A., care era impreuna cu o tipa – presupun, prietena lui. L-am rugat sa faca o poza impreuna cu mine si a acceptat fara nici o retinere. Am mai stat cateva minute de vorba si am plecat impreuna plictisiti de spectacolul cam prost dat de Dimmu Borgir. Eu m-am indreptat spre cort pentru un somn bun, iar el s-a dus spre autocarul formatiei…

A doua zi

Dimineata m-am trezit cu soarele batand in cort, ceea ce m-a bucurat, insa cauza principala a fost galagia generala de afara: lumea vorbea, striga, asculta muzica la maxim din masini. Am ridicat capul si m-am uitat dupa telefon sa vad cat e ceasul. Am ramas surprins sa constat ca era 7:00, desi aveam clar impresia ca e cel putin 9. Dupa ce m-am schimbat de hainele cu care dormisem am iesit afara sa vad ce si cum si am constatat ca multa lume se ducea spre sat si se intorcea cu mancare si bere. In momentul ala m-am hotarat sa fac si eu acelasi lucru si, dupa un drum de 5 minute pana in sat, am ajuns la singurul magazin care era deschis si unde era o coada de 20-30 de oameni. Mi-am luat ceva mancare, care mi-a ajuns pentru dimineata si seara si doua sticle de apa minerala.

Pana am mancat si m-am mai “foit” pe langa cort, s-a facut ora 10 si am auzit prima formatie incepand sa cante. Mi-am luat camera la mine si am plecat spre scena. Imi facusem plan sa fac cate o poza fiecare formatii care va canta in acea zi. Bineinteles ca nu am reusit, dar am ratat doar 3 sau 4 formatii. O sa scriu aici lista formatiilor carora le-am facut poze si carora le-am ascultat muzica, fara a le examina pe fiecare in parte. In general au fost toate trupe de metal, de diverse genuri. Si iata lista: Sacrist, Wasteform, Uprise, Obscura, Colp, Arsebreed, Neglected Fields, Skinless, Root, Gorefest. Din toate acestea vreau sa pun accentul putin pe Gorefest, death metal, formatie pe care o ascult de prin 1995. La un moment dat se despartisera, ca acum cativa ani sa aud ca s-au reunit si ca au inceput sa scoata din nou albume. Trupa a sunat destul de bine, iar eu am incercat sa-mi amintesc vreo piesa mai veche dintre cele cantate, insa nu am reusit. Puteti vedea poze cu toate aceste formatii in galeria foto de pe acest site.

Apoi trebuiau sa urmeze formatiile Mayhem (black metal) si Destruction (thrash), insa planul s-a dat peste cap, zice-se din cauza unor “probleme tehnice” pe care le-a avut formatia Mayhem. Din surse neoficiale (barfe auzite pe langa scena) am inteles ca cei de la Mayhem, considerandu-se vedete, nu au vrut sa cante “la matineu” inaintea celor de la Destruction, ceea ce i-a facut pe organizatori sa-i mute dupa Napalm Death.

Au urmat apoi doua formatii care acum 10-12 ani faceau legea pe scenele death metal, respectiv grindcore: Morbid Angel si Napalm Death. In perioada respectiva faceam cu schimbul spunand mereu ca sunt fanul uneia sau alteia dintre aceste formatii.

Au intrat mai intai in scena Morbid Angel, o formatie foarte buna si foarte respectata in scena death metalu-ului. In general au cantat piese vechi, de pe albumele “Altars of Madness”, “Blessed are the sick” si “Covenant”, dar si de pe albumele mai noi, pe care recunosc ca nu le-am ascultat. Am ramas placut surprins sa constat ca memoria mea functioneaza foarte bine, pentru ca am reusit sa-mi amintesc toate versurile de la piesele lor vechi. Solo-urile de chitara, alternate intre cei doi chitaristi, te lasa cu gura cascata, iar show-ul vocalului-bassist te pun in miscare foarte bine. Daca ar fi sa dau o nota acestui concert, i-as da un 9, dupa 10 pentru S.O.I.A.

Napalm Death.. prima formatie pe care n-am inteles-o. Prima formatie care a starnit aprinse discutii intre prietenii din grupul meu: sunt death metal sau altceva. Au ajuns la un punct sa fie si death metal, dar in mai toata “viata” lor au fost grindcore, si m-as risca sa spun ca sunt chiar regii acestui gen muzical. Cu 20 de ani de experienta in spate (la fel ca S.O.I.A.), Napalm Death au stat tot timpul “pe picioarele lor”, atacand mereu societatea in care traim, industria muzicala si tot ceea ce omul de rand este fortat sa inghita. Cei 4, in formula lor veche (chiar daca timpul i-a facut sa mai plece pentru cate o perioada din formatie), sunt: Mark “Barney” Greenway – vocal, Mitch Harris – chitara, Shane Embury – bass si Mick Harris – tobe ne-au demonstrat ca varsta nu este o problema, ci chiar un lucru bun, experienta lor in concerte vazandu-se foarte clar. Avand camera la mine, ma hotarasem sa nu ma bag in mosh, dar am rezistat doar pana in momentul in care Mark a anuntat ca vor canta “Suffer The Children” de pe albumul “Harmony Corryption” – una din preferatele mele, si am continuat in “furtuna de oameni” pana la sfarsit. A fost inca un concert reusit, inca un motiv pentru mine sa fiu fericit ca am fost acolo.

Ca o concluzie, as putea spune ca acest week-end a fost reusit, ca aceasta calatorie a fost mai mult decat ma asteptam si ca aceasta experienta o voi repeta cu siguranta si alta data!