Deci sa o luam in ordine cronologica.

Am ajuns la festival cu o zi inainte de a incepe. Deja orasul se umpluse de metalisti, in mare parte veniti din centrul si estul Europei, corturi peste tot, vanzarile la bere deja cunoscusera o explozie pe care n-o mai avusesera de un an de zile, de la precedentul BA, evident. Am avut timp suficient, deci, sa ne acomodam cu locul, sa invatam punctele importante din oras si din zona festivalului si, bineinteles, sa bem bere, mai ales ca am dat de o multime de alti romani veniti la festival.

Ziua 1

Dupa o noapte tulburatoare a urmat o zi la fel (de fapt au urmat 3 la fel), dar pe la ora 17 am ajuns in zona scenelor, deoarece incepeau evenimentele importante ale zilei. Eu personal am stat la coada la bere in timp ce pe una dintre scene cantau cei de la Black Dahlia Murder, iar spre sfarsitul concertului lor m-am deplasat putin mai aproape de zona concertului, pentru a prinde pe indelete macar finalul. BDM nu sunt in niciun caz o trupa pe gustul meu, dar la capitolul prestatiei live n-am absolut nimic de comentat, chiar daca n-am participat activ, pot spune ca eram deja incalzit pentru restul zilei.

Au urmat Obituary, una din trupele mele preferate de death metal, pe vremea cand eram in liceu. De fapt albumul lor de debut (Slowly we rot) a fost printre albumele care m-au initiat in acest gen de metal. De atunci, bineinteles, am gasit lucruri mult mai bune, insa am urmarit cu interes concertul lor. Nu pot sa spun ca m-a impresionat in vreun fel, dar un pic de death metal old school in urechile mele nu e niciodata ceva rau, ba dimpotriva.

Dupa Obituary au urmat Ensiferum, la scena cealalta, o trupa de viking metal. N-am fost atent decat la inceput, stiind ce canta baietii, fiind un gen pe care rareori il ascult. Mult mai important era ceea ce se intampla la scena pe care cantase Obituary, acum avand loc sound check-ul “frantujilor” de la Gojira, una dintre capetele de afis ale death metalului progresiv si una dintre trupele pentru care venisem la festival.

Concertul celor de la Gojira a fost din toate punctele de vedere pe gustul meu, genul de show pentru care iubesc muzica asta: prestatie buna pe scena, energie si adrenalina totala, haos in public, absolut toate ingredientele necesare. Pe scurt, am avut parte de una dintre prestatiile de mare clasa din tot festivalul.

Dupa Gojira si realimentarea cu bere au urmat Sepultura la scena cealalta. Eu insa nu m-am deplasat deloc, din doua motive: in primul rand Sepultura din ziua de azi nu ma incanta cu nimic si in al doilea rand la prima scena urmau sa cante Fear Factory, o trupa pe care imi doream s-o vad de foarte multi ani, de fapt de cand am inceput sa ascult metal, deoarece FF este cam prima trupa de metal extrem pe care am ascultat-o si ale carei albume m-au incantat mereu, bineinteles cu cateva exceptii mai putin reusite.
Am profitat de sound check-ul lor pentru a adormi de cateva ori in picioare pentru ca orele putine de somn din ultimele zile si cantitatile, din ce in ce mai apropiate de scara industriala, de alcool incepusera sa-si spuna cuvantul. Insa cu cateva minute sa inceapa concertul eram din nou proaspat, gata s-o iau de la capat.

Fear Factory au cantat aproximativ o ora, iar entuziasmul publicului, in fata scenei cel putin, a fost imens. Daca ma vedea cineva care nu stia ce se intampla probabil ca ar fi zis ca-s isteric dupa felul in care ma manifestam. Din cand in cand ma luam cu lume de guler si ne urlam unu altuia versurile in fata. Asta a fost lucrul pe care il apreciez cel mai mult la festivalele astea din afara. Faptul ca exista respect si bun simt. In fata stau doar oamenii cu adevarat entuziasmati, care cunosc bine muzica trupei care canta la momentul respectiv, in timp ce ceilalti, care vor sa priveasca doar, se dau putin mai in spate. Asta apropo de ce s-a intamplat la Sonisphere cand au aparut comentarii pe net despre “animalele” si “urangutanii” care au facut moshpit la Slayer in fata scenei, comentarii scrise de niste cacati cu o mentalitate romaneasca desavarsita, care vor ei sa stea cu orice pret in fata scenei pentru ca “da bine”, chiar daca habar n-au pentru ce sunt acolo. In fine, revenind la asaltul industrial al lui Bell, Cazares, Stroud si Hoglan, acesta a decurs natural, brutal, fara “floricele”, din playlist facand parte multe piese de pe excelentul ultim album, plus piesele clasice precum Edgecrusher, Shock, Demanufacture, Self Bias Resistor si mai ales- surpriza placuta a serii- Martyr, de pe primul album.

Dupa Fear Factory m-am inarmat cu o noua bere si am ramas langa a doua scena, unde deja incepusera sa cante Children of Bodom. Am ramas la concertul lor mai mult pentru ca asteptam ceva sau pe cineva, nu mai stiu exact, stiu doar ca asteptam. Din cand in cand am mai tras cate un ochi la ce se intampla pe scena. CoB incepusera bine cariera, cu doua albume foarte bune, dar ulterior au devenit o atractie destul de mare pentru pokemoni si pitipoance, muzica lor devenind, eufemistic vorbind, de duzina. N-am recunoscut nicio piesa, cu exceptia arhi-cunoscutei “Follow the reaper”. In rest, concertul a fost neimpresionant.

Restul serii a fost acaparat de trupe care nu ma interesau- Gorgoroth si Candlemass- desi as fi vrut putin sa vad Despised Icon, chiar daca muzica lor ma lasa rece. Totusi, dupa duble Gojira- Fear Factory am decis ca mi-a ajuns pentru prima zi asa ca mi-am petrecut restul serii axandu-ma pe a doua cea mai buna activitate de la festival- adica bere- dupa vreo doua oare si multe invartiri in cerc ajungand in sfarsit in cortul meu, adormind instant.

Ziua 2

Am ajuns destul de devreme la scena, pe la ora 3. Acolo mai cantau Monstrosity, o trupa de death metal clasic, de duzina totusi. Dupa ei au urmat Kalmah, o trupa pe care o ascultasem de vreo doua-trei ori. Canta un death metal melodic, care nu a sunat rau, insa nici nu a reusit sa ma entuziasmeze in vreun fel, mai ales ca nu prea aveam chef de ei la ora aia.

Dupa Kalmah, insa, au urmat japonezii de la Sigh, o trupa de black metal progresiv, pe care eram curios sa-i vad. Nu le stiu prea bine piesele, dar m-au facut sa raman atent pe tot parcursul concertului lor, instrumental fiind foarte elaborat, iar prezenta a doi vocali (unul dintre ei femeie) intregeste foarte bine stilul abordat de trupa. Au incheiat cu un cover dupa Venom (piesa Black metal) si au iesit de pe scena in aplauze generale, mai ales pentru felul in care au interpretat piesele.

Am urmarit la scena cealalta Crushing Caspars, o trupa de hardcore din Germania. Din ce am vazut, acestia canta un hardcore clasic, straight-forward, destul de gustat de public.

Dupa Crushing Caspars au urcat pe scena Sybreed si nu Bal-Sagoth (cum scria in program). Personal m-am bucurat de schimbarea asta pentru ca tineam sa-i vad pe elvetieni la treaba si nu stiu daca eram in stare sa merg a treia zi la 12 la concert (asa cum erau anuntati initial). Sybreed canta industrial metal combinat cu elemente de melodic death metal si groove, Fear Factory fiind una dintre influentele lor principale.

Concertul a fost chiar peste asteptarile mele, piesele au fost executate impecabil, iar solistul cu niste perciuni de Elvis, a interpretat perfect atat portiunile de growl cat si cele de clean. Au avut o atitudine foarte energica si au stiut sa mobilizeze publicul, astfel incat spre sfarsit nu am putut sa ma abtin sa nu ma bag la un circle pit, chiar daca pana atunci am urmarit linistit, din lateral.

Dupa Sybreed a urmat o alta trupa de industrial metal- Mnemic. De la Mnemic ascultasem acum vreo 3 ani albumele lor, iar unul dintre ele chiar mi-a placut atunci. Acum insa nu am vazut nimic deosebit la trupa asta, nici muzical nici din punct de vedere al spectacolului live, asa ca am plecat inainte sa termine si m-am dus, evident, sa mai beau o bere.

Hypnos si Ill Nino- urmatoarele doua trupe- ma interesau putin spre mai deloc- insa am incercat sa raman macar la a doua trupa, deoarece auzisem unele lucruri bune despre ei. Insa cum am fost luat cu asalt de crize de somn cand aproape cadeam din picioare, am realizat ca e mai bine sa fac o plimbare pe la tricouri, sa mai cumpar cate ceva si sa-mi iau si de mancare.
M-am intors pentru Necrophagist. “Nemtalaii” astia canta un death metal de o tehnicitate impecabila, nimic de zis, insa parca aceasta tehnicitate exista doar de dragul ei, nu este pusa intr-un context mai larg, astfel ca am gasit mereu muzica lor lipsita de substanta. Totusi, chiar si asa, i-am urmarit atent pentru ca sunt destule momente in care ramai hipnotizat de riffurile lor.

Au urmat apoi Converge si Lock-Up pe care i-am urmarit de la distanta, mai exact de la cortul de bere, loc de unde absolut orice pare mai roz decat este.

Am revenit la scena chiar inainte sa inceapa Devin Townsend. Acesta a facut un sound check foarte original, culminand cu multa caterinca si mistouri la adresa publicului. Exact cand a inceput concertul a intrat pe fir o torentiala de categoria “brutal death metal” care m-a facut praf. Bineinteles ca nimeni nu a fost demoralizat, dimpotriva. Devin a avut pe lista piese variate, unele mai brutale si mai intense, altele putin mai “incete” si mai tehnice. Totusi, pe la jumatea concertului, incepuse sa mi se faca foarte frig de la vantul puternic si rece asa ca am vrut sa ma duc putin la cort sa-mi iau un tricou pe mine (cel pe care-l aveam era vraiste de la ploaie). Insa pe drum m-am incalzit cu niste fum de la cativa polonezi cu care am intrat in vorba din intamplare si am revenit la Townsend catre final.

Am stat apoi la concertul Cannibal Corpse, trupa dupa care nu m-am omorat niciodata. Totusi, n-am putut sa nu particip putin la haos in fata, mai ales ca ma energizasem destul de mult in pauza. Din pacate, lumea pe acolo era in proportie majoritara la nivelul ‘pula de beata’ asa ca putini se mai sinchiseau cand unul-altul cadea si nu reusea sa se ridice. Despre Cannibal Corpse pot sa spun doar ca si-au facut treaba cu profesionism si atat. Nici n-au rupt gura targului nici n-au dezamagit.

De Ihsahn nu aveam absolut niciun chef, asa ca am revenit d-abia la Napalm Death, fiind a treia oara cand ii vad live. Era deja ora 1 si aveam din ce in ce mai putin sange in alcool, dar am reusit sa rezist pana la sfarsitul concertului lor, stand la distanta, bagandu-ma in fata doar in momentul in care au cantat Suffer the children. Napalm au fost la fel de energici ca si in primele doua ocazii in care i-am vazut, mereu mi-au dat impresia ca ar putea sa tina un public in priza o zi intreaga, fara ca ei sa oboseasca vreun pic.

Dupa concertul lor mi-am zis ca trebuie sa ajung la cort, insa cum drumul direct nu mai era practicabil m-am invartit vreo juma’ de ora incercand sa gasesc o iesire. Cand in sfarsit m-au ajutat unii sa ies am dat de un ucrainian (nu stiu cum) si amandoi am ajuns la concluzia ca trebuie sa mai bem bere. Asa ca m-am trezit la o masa cu o gramada de lume, printre care si romani, iar dupa alte doua ore si alte nu stiu cate beri baute ne certam care sa faca cinste urmatorul.
Am ajuns la cort d-abia pe la 4 dimineata.

Ziua 3

N-am dormit decat vreo 3 ore si ceva pentru ca la 7.30 eram din nou in picioare (adevarat, era un efort destul de mare sa ma tin in picioare), dar mi-am revenit incet-incet.

In aceasta ultima zi, dupa obisnuita raita pe la barurile din oras pentru mancare, tricouri si corturile de bere din zona scenelor, am ajuns pe la ora 17 la Macabre, trupa asa-zisa de “murder metal”. Show-ul lor a fost de calitate, cu un solist foarte simpatic si cu muzica lor binecunoscuta, combinatie de metal si punk.

Imediat dupa ei au cantat suedezii de la Diablo Swing Orchestra, trupa cea mai eclectica, cred, din punct de vedere muzical, prezenta la acest festival. Le ascultasem de multe ori cele doua albume inainte si cand am vazut ca urmeaza sa-i vad live am fost cel putin curios. Au sunat foarte bine, sonorizarea fiind la inaltime, lucru esential pentru un concert ca al lor. Fiecare instrument s-a auzit clar, suedezii reusind pana la final sa anime o foarte mare parte din public, in fata scenei lucrurile luand-o razna, unii spectatori incepand sa-si usureze ghiozdanul de tricouri, facandu-le acestora din urma o baie de noroi.

Dintre trupele “clasice’ de thrash, Voivod a fost printre cele pe care le-am ascultat foarte putin, asa ca am stat deoparte la concertul lor, la care, sincer sa fiu, nici n-am fost prea atent.

Insa pentru mine incepea acum o parte foarte intensa a serii- trio-ul Dying Fetus- Meshuggah- Hypocrisy.
Dying Fetus au fost, pentru mine, pe podium, din tot festivalul, in ce priveste prestatia. Trei muzicieni care au cantat un brutal death metal de calitate si care au declansat un adevarat macel in public- moshpit, circle pit, crowd surfing, toata gama. Una dintre cele mai entuziaste si energice prestatii.

La fel au stat lucrurile si la Meshuggah, trupa la care am mai bifat un concert reusit. N-am ce sa spun foarte mult despre ei, pentru ca nu sunt prea multe lucruri de spus. Au cantat perfect, au incantat pe toata lumea prezenta si m-au facut sa-mi cheltui ca toate resursele de energie pe care le mai aveam.

La Hypocrisy am preferat sa stau mai in spate si sa ma uit linistit la concertul lor. Una dintre trupele de temelie ale melodic death metal-ului, au cantat atat piese vechi, clasice, precum Penetralia, Roswell 47 sau Killing Art, dar si mai noi, de pe albumele recente- Virus si A taste of extreme divinity. Este adevarat, dupa Dying Fetus si Meshuggah, Hypocrisy mi s-au parut destul de “domoli” dar asta si pentru ca eram destul de obosit dupa trei zile de metal si alcool in abundenta.

Am luat o pauza si m-am intors cat sa vad jumate din concertul Agnostic Front. Nu sunt mare hardcorist, asa ca am ales sa stau pe margine, mai ales ca deja eram intr-o stare de euforie totala. Asa cum se obisnuieste la concertele hardcore, am asistat la o dezlantuire totala, si pe scena si in public, concertul AF incheind, practic, pentru mine, festivalul.

La My Dying Bride (pe care deja ii vazusem la Metalcamp anul trecut si la Artmania) am stat doar pentru ca erau si restul pe acolo, dar n-am fost deloc atent, mai ales ca muzica lor, in cel mai bun caz, ma plictiseste. Am preferat sa ma ocup de bancuri si alte chestii aferente consumului de alcool.

Astfel s-au desfasurat, pentru mine, cele trei zile de festival, punctul culminant al acestei veri. Sper, pe viitor, in anii urmatori, sa am cat mai multe astfel de ocazii. La mai mare !

Tin sa precizez ca am mers la festival de placere, nu pentru a face o recenzie completa, deci cei care cauta recenzii despre tot ce a fost la festival, sa le caute in alta parte.

Prima zi

Cu putin inainte de a pleca am vazut cam care e programul trupelor pe zile, asa ca ne-am facut o idee despre cum va fi acolo. Prima zi a inceput pentru mine la 17:50, odata cu concertul celor de la The Black Dahlia Murder. A fost pentru a doua oara cand i-am vazut, prima oara fiind acum doi ani la Rock Im Park. Desi nu sunt un fan al trupei sau al genului lor de muzica, nu pot spune decat lucruri bune despre show-ul lor. Vocalul, mereu cu zambetul pe buze, stie sa puna in miscare publicul si pe toata durata recitalului lor lumea s-a simtit foarte bine. Am vazut un mare moshpit si la cateva piese chiar s-a format cate un circle pit destul de furios.

Dupa ei au urmat Obituary, trupa care nu m-a incantat niciodata, dar pe care voiam sa o vad pe scena. M-am asezat, impreuna cu Sorin, pe un petec de iarba in dreapta scenei si am privit de acolo tot spectacolul. Nu va pot spune mare lucru, pentru ca in perioada respectiva mai mult am stat de vorba si am admirat lumea din jur.

Apoi, cat timp au cantat Ensiferum la scena “Jagermeister”, eu cu Sorin – acompaniati si de betivul de Mari – ne-am luat locurile in fata scenei pentru concertul Gojira. De foarte multa vreme asteptam cu totii sa-i vedem pe francezi live si iata ca ni s-a oferit sansa. Asteptarea nu a facut decat sa creasca tensiunea, iar fix la ora la care trebuiau sa inceapa, au aparut pe scena si a inceput show-ul. Inca de la primul acord a fost HAOS, ca abia ma mai tineam pe picioare incercand sa tin si camera sa filmez cate ceva. In cele 45 de minute pe care le-au avut la dispozitie, am auzit si piese de pe ultimul album (Oroborus, Toxic Garbage Island, Vacuity), dar si piese mai vechi (Backbone, Flying Whales). Pe piesa “Flying Whales” Joe a incercat sa creeze un wall-of-death, dar publicul a esuat lamentabil, din cauza ca majoritatea cehilor habar nu au de engleza, iar indemnul “when the drums come in, start” nu a insemnat nimic pentru ei. Inafara de chestia asta, pentru mine a fost inceputul perfect de festival. Am auzit o trupa geniala si m-am simtit si bine in mijlocul publicului.

Dupa Gojira am avut parte de o surpriza: in loc de Lock Up, pe scena au urcat Sepultura. Nu ne-am fi dat seama de asta daca Sorin n-ar fi auzit muzica si nu ne-ar fi intrebat “ma, astia nu sunt Sepultura?”. Am mers spre scena respectiva, eu cu putina tragere de inima, pentru ca Sepultura a ramas doar un nume din punctul meu de vedere. Piesele de dupa Max nu le cunosc, iar cele de pe vremea fratilor Cavalera mi s-au parut destul de prost interpretate – asta e doar parerea mea. Dincolo de toate “problemele” mele, se pare ca lumea nu a tinut cont de istoria trupei si in fata am vazut un moshpit destul de serios, iar pe piesele vechi lumea canta impreuna cu trupa.

Au urmat apoi Fear Factory, o trupa pe care am ascultat-o doar acum 15-16 ani, cand eram in liceu, si care nu ma impresioneaza prea mult. Stiu doar ca imi placeau primele doua albume de la ei – Soul of a new machine si Demanufacture – iar apoi m-am “specializat” pe alte chestii. Spre deosebire de trupele dinainte, la ei nu prea am fost atent la public, dar la final am ascultat piese de pe albumele vechi, care imi pareau cunoscute.

Apoi am luat o pauza de aproape doua ore, timp in care au cantat Children of Bodom si Gorgoroth. In acest timp m-am dus pana la cort sa vad daca totul e in ordine. M-am intors aproape de finalul cantarii celor de la Gorgoroth si nu mi-a placut deloc ce am auzit, dar, din nou, asta e doar parerea mea.

Candlemass au mai linistit putin spiritele dupa o zi destul de lunga, dar pot spune numai ca a fost o mica pauza inainte de furtuna care urma. Muzica lor e destul de misto, doom metal clasic, insa nu prea ma impac cu vocea lui Messiah Marcolin, ceea ce la un moment dat m-a facut sa ma plictisesc. M-am carat cu Sorin mai spre scena “Metalshop” in asteptarea canadienilor de la Despised Icon.

Nu ii ascultasem niciodata pe canadieni, dar stiam ca sunt in partea mai agresiva a deathcore-ului. Inainte de festival aflasem ca si-au anuntat despartirea si ca acesta urma sa fie ultimul lor turneu. A fost tocmai bine sa-si ia adio de la o mare parte din public. Ca orice trupa cu atitudine, inca de la primele sunete, au pus publicul pe picioare si in miscare. A fost un show total, cu multa agitatie in moshpit, cu multe circle pit-uri si cu un wall of death. Cei doi vocali au agitat incontinuu spiritele, intr-un stil clar hardcore, iar toti cei prezenti au plecat cu o amintire placuta, sunt sigur. Multumim Despised Icon pentru muzica si show.

Cand ne gandeam ca se termina ziua, ii vedem pe scena alaturata pe GWAR, americanii mascati. Am ramas cu Sorin si cu Tase s/a vedem macar inceputul spectacolului si nu am regretat. Totul a inceput cu un personaj fara cap din care tasnea “sange” si care i-a stropit destul de bine pe spectatorii care erau in fata scenei. Muzica, deloc pe placul meu, a reprezentat foarte putin, insa scenele teatrale au facut totul. La un moment dat pe scena a aparut un personaj cu doua masti (Hitler si Isus) care a tinut un fel de monolog in fata publicului. Hitler avea “la indemana” un penis erect din care a inceput sa ejaculeze la un moment dat, spre deliciul celor din fata, care au avut de suportat inca un jet de lichid colorat. Dupa toata scena cu Hitler/Isus l-am luat pe Sorin si am plecat impreuna spre cort. Somnul a fost destul de ok, dar noua ne era gandul la a doua zi…

A doua zi

Desi eram rupt de oboseala, ne-am trezit destul de devreme. Eu aveam planuri sa merg sa vad Kylesa, deci ziua de concerte ar fi inceput la 13:55. Ne-am dus cu totii in oras (Jaromer) si am gasit un restaurant foarte misto unde am mancat cu totii sanatos si ne-am simtit bine.

Am ajuns in zona festivalului destul de tarziu si deja ma resemnasem ca nu-i vad pe Kylesa, dar am prins ultima piesa, din care nu prea am inteles nimic, fiind destul de departe de scena. Am observat doar ca aveau doi tobari, un lucru interesant pentru o trupa de (post)metal.

Au urmat apoi Monstrosity, dar au avut ceva probleme cu sunetul si deja ma plictisisem, asa ca m-am dus sa-mi iau bere. Cand m-am intors deja incepusera sa cante, iar dupa doua piese au si terminat “recitalul”. Inca o trupa pierduta…

Dupa ei m-am dus la cort si apoi am facut un dus scurt. La intoarcere, mai mult la misto, l-am intrebat pe Sorin de ce nu se duce la Sigh, iar el – tot la misto – mi-a raspuns ca mai e pana cand canta ei. Dupa vreo zece minute de discutii si prostii, Sorin chiar a realizat ca la ora aia cantau Sigh, asa ca a insfacat camera mea si a fugit la scena sa-i vada.

Apoi am avut o pauza destul de lunga, pentru ca nu ma incantau trupele care au fost, pana la 20:30 cand urmau sa cante Converge. In tot timpul asta ne-am plimbat pe la merch, am mai baut o bere, am mai mancat cate ceva, pe scurt, am pierdut vremea cu ce am putut si noi. Pe la 20:00 ne-am postat in fata scenei la care urmau sa cante “chaotic hardcore”-istii. Am asteptat mult concertul asta, pentru ca din ce vazusem pe net si din ce-am mai citit pe diverse site-uri stiam ca e show total la Converge. Cat am stat in fat/a scenei am fost placut surprins sa vad ca baietii si-au facut singuri sound check-ul. La ora stabilita a inceput haosul cu piese vechi si noi, cu un moshpit din care nu se intelegea mai nimic, cu circle pit-uri mai mici sau mai mari, cu multa energie pe scena si in fata ei. Era atat haos, ca nu imi dadeam seama cand ajungeam in fata, iar deodata ma trezeam la 20-30m de scena. La un moment dat, fiind chiar in fata, m-am trezit cu un crowdsurfer direct pe cap, dar m-am tinut bine si l-am impins mai in fata. A fost portia de exercitiu fizic de care aveam nevoie, dupa toata apatia din acea zi…. As vrea totusi sa-i vad pe Converge intr-un club, pentru ca stiu ca atmosfera ar fi diferita. Oricum, show de nota 10.

Schimbandu-si locul cu Sepultura inainte cu o zi, pe scena Metalshop au urmat Lock Up, un “supergroup” de grindcore. Nestiind prea multe despre ei, m-am multumit sa raman la scena Jaggermeister sa ma relaxez si sa astept concertul Devin Townsend Project, ceea ce mi-a adus critici din partea lui Max (un prieten).

Dupa Lock Up, am avut surpriza sa asteptam aproape jumatate de ora pana Devin Townsend s-a inteles cu cei de la sunet si sa-si instaleze toate sculele. Deja lumea devenise crispata, dar atmosfera s-a mai destins cand Devin a facut pe stand-up comedian-ul, luand la misto publicul si inginerii de la sunet. Intr-un final totul a fost setat si a inceput concertul, odata cu o ploaie torentiala. Spre surpriza mea, publicul nu s-a miscat din fata scenei si a rezistat eroic ploii care nu se prea oprea. Din fericire eram dotat cu pelerina de ploaie, dar majoritatea celor din public au renuntat la tricouri si au ramas la bustul gol. Show-ul a inceput “puternic” cu cateva piese mai metalice, un lucru bun pentru ca ne-a facut sa uitam de ploaie, dar spre final au cam “lalait-o” cu cateva piese lungi si prea “prog”, iar lumea dadea deja semne de plictiseala. In schimb p/ot spune ca trupa si-a facut treaba. Au avut piese pe care lumea a sarit si s-a agitat, iar Devin a stiut sa tina publicul in priza. De cateva ori ne-a bagat in cap ca o sa ne rupa cu metalul lui canadian, insa nu s-a intamplat asta, adica n-am vazut vreun moshpit sau vreo ceva mai special decat la alte trupe.

Si apoi iar pauza, pentru ca ma lasa rece Cannibal Corpse, iar Ihsahn nu a fost pe placul meu nici cand era in Emperor. In acest timp am fost pana la cort sa vad care era situatia dupa ploaia torentiala. Am ajuns pe ocolite, pentru ca pantele pe care se cobora de obicei erau pline de namol si se auzeau numai tipetele unora care au avut curajul sa se duca pe acolo si alunecau. Situatia la corturile noastre era foarte fericita, nu s-a format nici o balta. Nu la fel de norocosi au fost altii, care au venit de la concert si a trebuit sa-si mute corturile care devenisera plutitoare.

M-am intors inapoi chiar pe finalul concertului lui Ihsahn, pentru ca voiam sa-i vad pentru a treia oara pe Napalm Death, una din trupele mele favorite. La fata locului m-am intalnit cu Mari, care era mort, dar inca se tinea pe picioare cu ajutorul a doua beri care il tineau in balans. Dupa soundcheck au intrat in forta pe scena englezii, in stilul caracteristic. Din punctul in care eram, chitara nu se auzea aproape deloc, iar vocea era mult prea tare, asa ca am incercat sa ma deplasez prin public cu speranta ca o sa gasesc un loc de unde sa aud mai bine. Din pacate nu a fost asa, iar dupa “Suffer the children” am plecat dezamagit spre cort. E singurul concert de care imi pare rau ca nu am stat pana la final…

A treia zi

…urma sa fie ziua cea mai tare, cu programul cel mai lung pentru noi toti. Desi programul pentru mine incepea la 18:00, cu concertul Macabre, am fost pe faza si la concertul Sybreed, care s-a petrecut pe la amiaza. Tase stia cate ceva despre ei, dar nu ne spusese prea multe. Am stat sa-i vad macar la inceput, dar nu m-au atras in mod special. Canta un industrial metal modern cu ceva influente de progressive death metal.

A urmat apoi o pauza luuuunga, pana pe la 18:00, cand i-am prins pentru prima oara in viata pe Macabre, pe care ii ascult de prin 1994. “Murder metal”-ul pe care il canta cred ca nu poate deranja pe nimeni – nu e nici foarte agresiv, nici prea brutal, contine destul de multa melodie si ritm, iar versurile despre criminali in serie sunt destul de interesante. Cei trei de pe scena au dat tot ce-au avut mai bun si chiar daca publicul nu a sarit si nu s-a format nici un moshpit, s-a vazut la finalul fiecarei piese ca spectatorii au fost multumiti. Au cantat si piese vechi, clasice, de pe albumele “Grim realitty”, “Gloom” si “Sinister slaughter”, dar si de pe “Dahmer” si “Murder metal”. Dupa aproape 40 de minute au terminat show-ul, iar noi ne-am intreptat spre scena cealalta.

Pe scena “Metalshop” au venit suedezii de la Diablo Swing Orchestra, care canta un avantgarde metal, cu o gramada de elemente de jazz, funk, muzica electronica. Nu ne asteptam ca lumea sa fie foarte receptiva la muzica lor, dar inca de la prima piesa publicul era “in picioare” si tinea ritmul cu cei de pe scena. Din ce am inteles de la Ciprian (care ne-a omorat tricourile mie si lui Sorin), in fata scenei chiar s-a facut putin pogo, ceea ce era de inteles datorita energiei pe care o emanau blonzii de pe scena, in special tipul de la contrabas. Dupa ce si-au terminat show-ul, suedezii au fost aplaudati indelung si intr-un final chitaristul s-a intors pe scena sa ne spuna ca din pacate programul este fix si nu mai pot canta, dar ca putem sa ne mutam la scena de alaturi, pentru ca cu siguranta va fi show acolo.

La urmatoarele doua trupe nu am stat (Voivod si Tankard) desi eram putin curios de prima. Am facut o noua pauza de bere si ceva de mancat – parca – si m-am intors impreuna cu Sorin chiar inainte de a canta Dying Fetus. Sincer, nu-i ascultasem deloc pe americani inainte sa-i vad. Stiam doar ca una din trupele mele preferate, Misery Index, s-a desprins din Dying Fetus. Deci nu m-a mirat apoi ca mi-a placut ce au cantat si au sunat chiar foarte bine, desi pe scena au fost doar trei oameni – chitara/vocal, bass si tobe. Death metal-ul lor ca la carte a pus publicul in miscare si pe toata durata spectacolului am vazut un moshpit consistent in fata. In tot acest timp noi am stat putin retrasi spre a doua scena, pentru ca urma sa avem parte de un show pe cinste acolo.

In timp ce Dying Fetus canta pe scena “Jaggermeister”, pe cealalta scena trebuiau sa isi faca sunetul “zeii” de la Meshuggah. Asta s-a si intamplat, doar ca a durat cu mult mai mult decat era preconizat, pentru ca – se pare – sunetistii au avut ceva probleme sa se inteleaga cu cei din trupa. Tomas Haake (tobarul) era plin de nervi la un moment dat si nu ii convenea mai nimic, iar apoi a urmat la portia de nervi si chitaristul. Publicul devenise deja foarte iritat de intarziere si au inceput sa fluiere si sa huiduie. Un moment “special” a fost purtarea din gura in gura a pulii romanesti, pe care cehii au preluat-o de la noi si au dus-o mai departe. Intr-un final cei din trupa s-au declarat multumiti cu sunetul si showul a inceput. Pot spune cu cea mai mare siguranta ca a meritat din plin sa asteptam atata timp sa fie pus la punct sonorizarea, pentru ca am asistat la cel mai bun show din punct de vedere auditiv din tot festivalul. Poliritmurile suedezilor au pus in miscare marea majoritate a publicului, iar eu am stat cu ochii si cu urechile mereu spre scena, dar am si prins momente in care abia m-am abtinut sa nu imping lumea si sa ma duc direct in fata scenei. Piesele vechi si cele noi au fost potrivite la fix pentru a face un recital complet, numai ca din pacate au fost prea putine, intarzierea mare facand ca Meshuggah sa taie vreo 3-4 din ele. Pot spune ca dupa ce i-am vazut m-am simtit cu inca cateva procente mai aproape de telul de a vedea trupele preferate in concert, iar alaturi de Gojira ii consider preferatii mei din tot festivalul.

Dupa suedezi au urmat tot suedezi, dar acestia din urma nu mai sunt pe placul meu, asa cum erau prin anii ‘90. Hypocrisy si-au facut numarul pe cealalta scena, dar nu m-am deplasat absolut deloc, pentru ca pe scena unde au fost si Meshuggah urma sa vedem un concert de hardcore 100%.

“Straight out of New York” i-am vazut pentru prima data pe Agnostic Front si, desi nu sunt chiar preferatii mei, m-am pregatit foarte bine pentru ei, mai ales ca erau ultima trupa la care puteam sa ma “desfasor”. M-am postat drept pe centru in fata scenei, acolo unde o gramada de hardcoristi s-au adunat. Inca de cum au intrat pe scena si de la primul acord, lumea deja se calca in picioare, moshpit-ul era in toi, iar eu nu mai intelegeam unde sunt. De la o piesa la alta eram mereu in alt unghi fata de scena. S-a facut mosheala, s-au facut si reprize de pogo (jump up and down) de relaxare si s-au incercat si cateva circle pit-uri. Din pacate, astea din urma au esuat destul de nasol, pentru ca in zona prin care trebuia sa se formeze cercul erau doua “punti” inaltate pe sub care treceau cablurile spre mixere, iar acestea au fost piedici serioase pentru public. Din trei incercari de a intra in circle pit, de doua ori am cazut si sub mine si peste mine au fost altii care au patit-o. New yorkezii (asa se zice?) au dat tot ce-au avut mai bun, cantand si piese clasice (Friend or foe, Crucified, Gotta Go), dar si piese de pe albumele mai recente. Dupa aproape o ora de miscare si de agitatie, totul s-a oprit brusc, iar lumea s-a calmat indreptandu-se spre o trupa ceva mai linistita, pe scena de alaturi.

Pentru a doua oara i-am prins pe My Dying Bride, alti clasici pe care ii ascult de la inceputurile mele in metal – cu o zi inainte i-am prins la standul oficial de “merchandise” si am tras o poza cu ei. M-am apropiat cat mai mult de scena, dar din cauza ca eram super obosit dupa Agnostic Front si dupa tot festivalul, nu am vrut sa fiu prea in fata. Mi-am luat camera si am incercat sa surprind o piesa ca amintire. Surprinzator, englezii au cantat multe piese vechi, chiar si de pe “As the flower withers”, primul lor album. Incercarea mea de a-i filma nu a reusit, pentru ca la cat eram de obosit imi tremurau foarte tare mainile si nu ar fi iesit nimic, asa ca am renuntat. Spre final, ca sa nu ne ingramadim cu toata lumea, am luat-o incetisor la picior, iar aproape de a intra pe aleea principala am auzit acordurile de inceput ale piesei “The cry of mankind” si am ramas sa o ascultam…

Cu My Dying Bride s-a terminat pentru noi festivalul si pot spune cu mana pe inima ca a fost unul reusit. Am mers doar la trupele care mi-au placut, la putine pe care nu le ascultasem si am asistat si la trupe care nu-mi sunt pe plac, dar trebuia sa fiu acolo. Atmosfera la Brutal Assault e una foarte destinsa, toata lumea fiind vesela (o fi berea de vina?) si foarte relaxata. Organizarea mi s-a parut de nota 8, cu putin sub ce am vazut la Metalcamp in Slovenia, dar cu siguranta cu mult peste ceea ce s-ar intampla pe la noi la un festival de metal – pe care il tot asteptam de vreo 20 de ani.

Dupa toata oboseala acumulata in cele trei zile de festival, ne-am odihnit destul de bine la corturi, iar duminica dimineata ne-am pus in miscare spre casa, unde am ajuns abia peste doua zile, strabatand drumuri intortocheate prin Cehia, Slovacia si Ungaria…

So long Brutal Assault, poate ne mai intalnim!

Galerie foto (include si linkuri la toate clipurile filmate), http://www.flickr.com/photos/raisedfist/sets/72157624620904739/with/4901020233/

M-am pornit de dimineata impreuna cu prietenul meu spre un deal impozant din apropierea orasului. Pe varful lui a fost construita o cetate pe la 1100, ale carei ruine mai exista si acum. Curiozitatea ne-a impins spre acel loc si am facut o plimbare. Asta a fost principalul motiv pentru care n-am reusit sa ajung la primele doua trupe din ziua a treia.

Cand am ajuns la scena, pe un soare puternic, cantau Sonic Syndicate. Inca de la primele sunete si de la primul contact vizual mi-am dat seama ca-s “pusti” din generatia noua de metal. Ceea ce vor ei sa cante e un death metal melodic, insa, din pacate, cam ii fac de rusine pe conationalii lor suedezi care au inventat genul. Pe scena am vazut doi chitaristi si o bassista care aratau ca niste robotei: stateau nemiscati si dadeau din cap de mama focului. Pe langa ei se agitau de zori doi vocali, unul din ei pierzandu-si vocea la un moment dat. Chestia asta m-a facut sa zambesc amar si sa ma intorc sa beau o bere fara a-i mai baga prea mult in seama. Ziua continua cu nume mari si nu avea rost sa-mi consum nervii cu pustii astia. (Da, sunt cam arogant.)

Olandezii de la Legion of the Damned au intrat calmi pe scena si, dupa ce intro-ul s-a terminat, au trecut la treaba cu spor. Thrash/death-ul foarte sonor, cu riff-uri ucigatoare si cu ritmul tipic a pus in miscare masa de oameni din fata scenei. Daca n-ar fi fost baltile de noroi, cu siguranta s-ar fi ridicat praful. Am vazut primul circle pit al zilei si agitatie mare in fata. Au fost incalzirea perfecta pentru ce urma…

Mai trebuie oare sa spun cine sunt si ce canta LAMB OF GOD? Mai e necesar sa spun ca americanii au venit cu o pofta de show imensa, ca publicul nu mai avea rabdare sa astepte? In cele 20 de minute de asteptare de dupa Legion of the Damned, metalhezii au strigat minute in sir “Lamb of God” chemand trupa pe scena. Cand si-au facut aparitia Randy si compania, publicul aproape ca a explodat. Muzica dementa i-a luat pe sus pe toti si in fata scenei au inceput sa coboare crowd surferii inca din primele momente. “The pure american metal” al celor de la LOG a reusit sa puna in miscare chiar si pe cei care stateau mai pe margini si vocalul nu s-a lasat pana nu a vazut un circle pit imens in mijlocul publicului. Piese ca “Walk with me in hell”, “Redneck”, “Hourglass”, “Now you’ve got something to die for” n-ar putea lasa pe nici un metalist indiferent. Publicul a intrat in jocul formatiei pe deplin si cand s-a ajuns la final toata lumea isi dorea mai mult. La “Redneck” am vazut doua circle pit-uri si oamenii aproape s-au calcat in picioare, dar ce mai conta? Pe scena erau cinci zei!
— Tin sa fac o mica escapada de la cronica (o sa intelegeti de ce) si sa povestesc o chestie. Cu cateva ore inainte de a incepe toate concertele am fost la “shopping”. Prietenul meu si-a luat de la una din tarabe un tricou cu Lamb Of God, iar vanzatorul, cu chef de vorba, a inceput sa spuna ca il deranjeaza faptul ca toate trupele “de copii” si alea care nu prea au forta incearca sa impuna publicului cate un “wall of death” si ca de multe ori acesta nu-si are rostul. Asa a fost si in ziua asta, atunci cand Sonic Syndicate au cerut metalistilor un “wod”.. Adevarata muzica pentru asa ceva, spunea omul nostru cu tricourile, e metalul celor de la Lamb of God. —
Si la sfarsit, Randy anunta “I think you know what time it is…..” si pe ritmul tobelor lui Chris, se aude doar “one two three four” … si un adevarat wall of death face un haos de nedescris in fata scenei. Toata lumea era atat de energizata de riff-urile chitarilor, de voce si de tobe, ca n-ar fi fost de ajuns inca o ora in plus sa fie toti multumiti. Dar din pacate piesa s-a terminat si lumea s-a calmat pentru urmatoarea trupa.

Nimeni altii decat “regii” viking metal-ului au urcat pe scena dupa o pregatire de jumatate de ora. Pe langa probele de sunet, de data asta au mai fost instalate niste chestii negre pe scena, chestii care au facut ca show-ul sa fie unul special. Amon Amarth e alta trupa care nu mai are nevoie de introduceri. Suedezii au urcat pe scena si si-au facut treaba asa cum se astepta toata lumea. Deja bagati in priza de Lamb of God, pletosii au continuat circle pit-urile si headbanging-ul. Publicul a cantat impreuna cu trupa, iar chestiile negre au inceput sa arunce flacari. Concertul a fost superb, cu un Johan Hegg in forma de zile mari. Dialogul cu spectatorii a facut ca acestia sa se simta mult mai aproape de trupa si pe final aplauzele nu mai incetau, cerand un bis din partea trupei. Insa, din pacate, programul fiind foarte strict in cadrul festivalului, nu am mai avut parte de macar o piesa in plus…

O noua runda de ploaie, pornita in timpul concertului Amon Amarth, si faptul ca programul se schimbase din cauza intarzierii celor de la Dimmu Borgir, a facut ca urmatoarea trupa sa fie Deathstars. De atata oboseala acumulata si din cauza ca nu voiam sa repet experienta de la Blind Guardian, m-am hotarat sa plec la cort, cu riscul de a pierde inca o repriza de black metal si de a atrage ura celor care imi vor citi textul.

Ziua IV

Dupa trei zile de festival si atatea trupe pierdute, ma asteptam ca a patra zi sa fie una mai buna, mai ales ca pe afis erau anuntati Negura Bunget. Cu o zi inainte, insa, pe ecranele punctului de informare, romanii nu mai erau trecuti in program. Stiind situatia trupei ne-am gandit din primul moment ca e clar ca n-o sa mai cante, asa ca ne-am facut alte planuri. Bineinteles ca am prins iarasi cateva ore de ploaie torentiala si chiar daca am fi vrut n-as mai fi ajuns la scena. Normal ca in momentul in care am ajuns, pregatit pentru Vader, am aflat ca Negura Bunget cantasera inainte, ceea ce nu a fost prea placut.

Polonezii de la Vader au adus cu ei soarele in Tolmin si se pare ca au fost o trupa de bun augur pentru inceputul acelei zile. Publicul a incercat sa iasa din amorteala aburilor de alcool sau a ploii dinainte si s-a incalzit pe death metal-ul clasic al celor patru de pe scena.

Au urmat apoi Destruction, inca o trupa de thrash clasic din Germania. “Mosnegii” pletosi au adus un plus de energie pe scena si am ramas surprins sa vad ca la 45+ de ani pot sa faca fata exigentelor unui public tanar.

Si a venit un moment pe care il asteptam demult. Desi i-am mai vazut de doua ori pana acum, nu pot rata nici un concert Napalm Death. Nici nu m-am avut timp sa ma dumiresc ce se intampla, ca englezii au si inceput concertul. Fara intro-uri, fara aplauze, fara nimic. Au urcat pe scena si au inceput sa cante. A fost un moment de uimire pentru toata lumea sa observe ca Mark Greenway “canta” deja in secunda doi de cand a aparut pe scena. Taticii grindcore-ului nu s-au dezminit nici de data aceasta si show-ul a fost total. Publicul s-a trezit la viata si a inceput sa se agite in fata. Mark a fost aplaudat de fiecare data cand a dialogat cu publicul, facand, ca de obicei, remarci la situatia politica din lume si la eterna lui (si a altora) problema cu religiile. “You suffer” a picat brusc dupa una din multele piese cantate si a fost primita cu urale si aplauze. Nici n-am avut timp sa-mi dau seama ce se intampla, ca Napalm si-au terminat setlist-ul si se pregateau sa plece. Cum spunea si Greenway: “We play shorter times, but many more songs than other bands do…”

Dragonforce au fost ciudatenia serii. As putea spune chiar “nuca in perete”. Nu am inteles ce au vrut organizatorii sa faca punand o trupa de power metal intr-o zi in care au dominat metalele grele, hardcore-ul si grindcore-ul. Nici nu m-am sinchisit prea mult, cu parere de rau pentru fanii lor care citesc, si am stat la o bere cu prietenii la terasa cu umbra.

Si am stiut bine de ce m-am relaxat si m-am realimentat. New yorkezii de la Hatebreed au fost vedetele festivalului. Si sincer va spun ca nu-s printre favoritii mei. Insa hardcore-ul combinat cu metal, agitatia de pe scena, dialogul cu spectatorii, luminile, fumul, flacarile, totul a facut ca spectacolul sa fie total. Ritmurile sacadate de hardcore au pus in valoare adrenalina publicului si inca de la primele piese se facusera vreo 3 circle pit-uri, iar cei mai “avantati” pluteau peste publicul din fata scenei, ca apoi sa revina pentru un nou salt. La un moment dat, incantat de ceea ce vedea, Jamey a cerut publicului sa faca o chestie inedita: un circle pit in jurul “sound board”-ului. Da, ati inteles bine, s-a facut circle pit cu cateva sute de oameni in jurul “tarabei” celor cu sonorizarea. La “This is now”, “Live for this” si “I will be heard”, majoritatea celor prezenti si-au rupt coardele vocale si era aproape imposibil sa nu reciti macar in gand versurile, auzind atata lume simtindu-se bine. Spre final n-am mai rezistat nici eu pe margine si m-am dus mai spre mijloc, acolo unde era agitatia mai mare. A fost singurul moment pe toata durata festivalului cand m-am simtit o parte din public.

Down, dar nu jos. Super trupa americana a fost una din preferatele publicului, mai ales ca membrii ei nu sunt niste necunoscuti. Spre deosebire de toata agitatia dinainte, Down au mai calmat spiritele, chiar daca acum cativa ani buni Phil Anselmo n-ar fi acceptat ca cineva din public sa stea sa priveasca. Metalul melodios si starea generala de bine a facut ca show-ul sa curga de la sine. N-au mai fost circle pit-uri, dar au fost piesele la care publicul canta impreuna cu trupa. Piesele “clasice” – “Stone the crow”, “Lifer”, “Bury me in smoke”, “Temptation’s wings” – si aluziile foarte dese ale lui Anselmo la fumatul marijuanei au facut ca atmosfera sa fie una foarte placuta, iar surpriza serii a aparut la ultima piesa, cand chitaristii au fost inlocuiti de o tipa (?) si de Mitch Harris de la Napalm Death.. Pe final, dupa ce trupa s-a retras, Phil a revenit pe scena si a incercat sa cante impreuna cu publicul “Whole lotta love” (Led Zeppelin), terminand piesa cu “…and she’s buying a stairway to heaven….” Mai mult de atat nici nu cred ca-si mai dorea cineva. A fost finalul perfect al unei zile aproape perfecte.

Ziua V

Ultima zi… Nu puteam crede ca au trecut deja 4 zile si am ajuns la ultima, dar m-a trezit destul de repede ploaia nebuna care a inceput dis-de-dimineata. Dupa cum aratau norii ne-am dat seama din prima ca o sa ploua cam toata ziua. Deja noroiul facea legea peste tot si, dupa ziua frumoasa care fusese inainte, ne astepam la ce putea fi mai rau. Starea pe care o aveam cu totii ne-a facut sa intarziem mult la concerte si am fost doar la ultimele 3 trupe, dintre care doar doua ni s-au parut interesante.

Prima a fost My Dying Bride. Asa cum a observat si vocalul, vremea era perfecta pentru concertul lor: ploaie torentiala. S-a mirat si el ca inca mai era lume in fata scenei si ca inca spectatorii mai aveau rabdare sa vada pe cineva cantand. In stilul lor clasic, My Dying Bride au incantat urechile celor prezenti cu acordurile chitarilor, vioarei si a vocii lui Aaron. In general au cantat piese de pe albumele vechi, ceea ce m-a surprins destul de mult. De pe “For lies I sire” au cantat doar doua piese, in timp ce “Turn Loose the Swans”, “The Cry Of Mankind”, “Two winters only”, “For you” si alte piese “clasice” au dominat concertul. Publicul a fost pe masura si la final a aplaudat indelung prestatia englezilor.

Dupa o pauza de o ora, timp in care au cantat Edguy si noi ne-am “incalzit” cu o bere, au urmat titanii thrash-ului german, Kreator. Urmau sa fie ultima trupa din festival, asa ca mai toti cei care rezistasera pana atunci s-au deplasat la scena si au savurat zecile de decibeli care urlau din boxe. Spectacolul a fost pe marimea trupei si nu cred ca se astepta cineva la altceva. Nemtii au cantat piese de pe ultimul album, printre care au strecurat cunoscutele “Tormentor”, “Endless pain”, “Pleasure to kill”, “Flag of Hate” si multe alte piese care i-au facut cunoscuti in cariera. Prin forta pe care au aratat-o pe scena si prin show-ul facut, Kreator au fost cu siguranta o alegere buna pentru incheierea festivalului.

In timpul concertului Kreator, pe ecranele festivalului s-a anuntat ca vor fi 300 de beri gratis la terasa de vis-a-vis de scena, asa ca in momentul in care s-au stins luminile, lumea s-a precipitat in directia respectiva. Multi altii, obositi, dar multumiti de ce au vazut, s-au indreptat spre corturi/rulote/masini si au inceput sa se gandeasca la urmatorul festival pe care il vor vedea…

Asta e ceea ce am vazut in Slovenia. Din pacate n-am putut fi un observator obiectiv al acestui festival si cred ca nu voi putea fi niciodata. Sper doar ca cei care citesc aceste randuri sa ma inteleaga si sa fie multumiti cu ceea ce am relatat, am fotografiat si am filmat. Poate ne vedem vara viitoare pe la vreun festival!

O galerie foto puteti gasi aici:

Video:
My Dying Bride – Turn Loose The Swans
Napalm Death – Nazi Punks Fuck Off
Amon Amarth – Pursuit of Vikings
Lamb of God – Hourglass + Now you’ve got something to die for
Down – Losing All