La eveniment am ajuns cu putin inainte sa inceapa Anthrax. Despre organizare nu pot sa zic decat ca a fost acceptabila. Destule corturi de bere, astfel incat sa mearga repede distributia, destule wc-uri, adica eu cel putin nu am stat la coada singura data in care am fost. Singurele minusuri- in primul rand tigania de a face la un FESTIVAL (nu la un simplu concert) zone separate ( adica golden circle, normal circle etc)-nu am mai auzit de vreun festival cu astfel de delimitari- si faptul ca nu a existat decat o singura intrare, si implicit iesire (dar asta a fost doar un lucru minor).

Asadar, Anthrax, dintre toate cele patru, este trupa cu care am avut cele mai putine tangente. Am fost destul de “neincalzit” pe parcursul recitalului lor. Chiar si asa, a fost imposibil sa nu ma manifest din cand in cand, trupa cantand cu energie si dorinta de a mobiliza publicul care a reactionat pozitiv pe tot parcursul show-ului Anthrax.

Urmatorii au fost Megadeth, o trupa pe care o vazusem deja in 2005 (asta daca nu cumva ma insel si a fost 2006). Deja zona se umplea din ce in ce mai mult. Megadeth au avut o atitudine conforma cu statutul lor- o atitudine de trupa mare, legendara, cu ani foarte multi de experienta in spate, cu un spectacol ce venea parca firesc, reusind sa electrizeze publicul cu minim de efort. De cantat au cantat piese noi si vechi. Destule piese de pe albumele consacrate ale trupe- Youthanesia, Rust in peace, Countdown to extinction si Peace sells but who’s buying..Destul de multa lume cunoscatoare care stia cine este Megadeth si ce reprezinta aceasta trupa in metal. Singurul lucru negativ de care as putea vorbi este o atitudine mult prea “rece” a lui Mustaine- adica intreaga reprezentatie scenica si atitudine a lasat o impresie de rutina, cu mult prea putina spontaneitate.

Dupa Megadeth a urmat evenimentul principal pentru mine- SLAYER. Foarte mult timp am asteptat sa vad un concert Slayer pe viu, astfel incat cu cateva minute inainte de incepere inima imi batea in piept ca o pedala dubla. Tom Araya, Kerry King, Jeff Hanneman si Dave Lombardo au intrat curand pe scena. Bineinteles, nu mai sunt demult la “prima tinerete”, nu mai au aceeasi forta ca pe vremuri si bla bla bla bla ma doare-n pula. Slayer sunt Slayer indiferent de an, varsta si alte cacaturi. Pentru mine a fost de vis si atat. Trupa ale carei albume precum “Reign in blood” sau “Seasons in the abyss”, din anii ’80, dau clasa lejer multor trupe “cu pretentii” din ziua de azi, cu riffuri si ritmuri demente de tobe si cu solo-uri care iti toaca creierii, in stil Kerry King, a fost in sfarsit live, in fata mea. Nu ma asteptam sa iasa ceva haos la Normal Circle, dar a iesit. Cei care au venit pentru Slayer au stiut de ce au venit, iar spectacolul a fost total. La inceput niste bgs-isti consternati de “amploarea evenimentelor” au tinut sa intervina pentru a “calma spiritele”, dar asa ceva a fost imposibil. Nu poti sa opresti pasiunea si energia adevarata, iar haosul a continuat. Trebuie sa precizez ca multe persoane din jur, care au stat pe margine, “s-au bagat” pentru noi. Multe persoane de la care ma asteptam sa fie mai degraba iritate au zis lucruri de genul “lasati-i sa se distreze, ca nu ne deranjeaza cu nimic”. O surpriza foarte placuta in conditiile in care ma asteptam sa dau peste “mondeni” si bagatori de seama. Respect maxim ! Piesele celor de la Slayer au curs in lant- World painted blood, war ensemble, seasons in the abyss, god hates us all, angel of death, south of heaven, mandatory suicide, si alte piese pe care la starea actuala nu le mai tin minte. Au incheiat cu clasicul Raining blood, moment in care printre noi s-a organizat un “wall of death” spontan. Slayer au cantat o ora (oricum destul de putin), dar cu siguranta a fost printre cele mai scurte ore traite de mine. Cum spunea cineva- ar fi putut continua pana dimineata si nu ne opream decat de epuizare fizica.

Bineinteles, pe la ora 21, au intrat in actiunea headlinerii- Metallica. Vazandu-i si acum 2 ani, nu pot spune ca m-au surprins in vreun fel de aceasta data. Din nou, playlistul a cuprins piesele lor clasice, cele demne de o trupa dintre “Big four”, plus piese de pe Death Magnetic. Spectacolul scenic, bineinteles, a fost unul la inaltime din toate punctele de vedere- de la prezenta scenica a trupei, pana la lumini si efecte speciale. Daca pana la Metallica se umpluse toata zona de concert de nu mai puteai arunca un ac, odata cu inceperea acestui concert cu siguranta nu mai puteai “arunca” nici cea mai mica particula din univers. Lucru dealtfel de asteptat. Publicul a savurat din plin prestatia Metallica, entuziasmul fiind foarte mare.Eu am urmarit cu placere concertul lor, adevarat, epuizat dupa ce fusese la Slayer, si deja intr-o stare de alcoolizare avansata, fiind o incheiere excelenta a unui eveniment metalistic pe care, foarte probabil, nu-l mai prinzi a doua oara. Mai pot sa spun doar ca cei care au venit doar pentru o singura trupa din astea patru, sau mai bine zis care nu au vazut 100% din acest eveniment au avut foarte mult de pierdut. Indiferent daca asculti sau nu frecvent aceste trupe, sau daca esti sau nu cunoscator al pieselor, albumelor si istoriei lor, este imposibil sa nu ti se faca pielea de gaina si sa nu te bucuri din toata inima cand le auzi si vezi live. Eu, cel putin, sunt extrem de fericit ca am avut ocazia sa fiu prezent la asemenea concerte.

Sper ca ce am scris mai sus e cat de cat coerent, iar daca nu e oricum ma doare-n pula pentru ca astazi am vazut SLAYER- live- NA!!!

Pe la 3, dupa ce am aruncat pe mine tricoul meu cu Kill ‘em all, am plecat de acasa deoarece, avand bilet la Gazon B, nu vroiam sa am probleme cu a prinde un loc cat mai aproape de scena. Pe la 3 jumate m-am intalnit cu alti trei prieteni, si cam tot pe atunci am mai “pescuit-o” de la metrou pe Simona aka Pinky aka soarecele venita tocmai din capitala (hihihi) Banatului . Dupa o serie interminabila de glume de santier am aflat ca unul dintre noi nu avea bilet. Dupa ce am rezolvat si aceasta problema (mai mult sau mai putin dureroasa la buzunar pentru o persoana), pe la 4:30 am intrat in stadion. De precizat ca pentru a-ti cumpara ceva din incinta aveai nevoie sa platesti niste jetoane intai, cu care mai apoi iti luai ce vroiai. Aveau bere Heineken la niste pahare minuscule, deci din punctul asta de vedere, total neinteresant.

Credeam ca va urma o asteptare destul de lipsita de probleme de orice fel pana la inceperea concertului, dar blestemele anumitor persoane/invidiosi care la acea ora stateau la munca ne-au ajuns din urma, asa ca s-a pornit pe o torentiala jegoasa care a durat pana la inceputul concertului. Dupa vreo doua ore mi-am stors tricoul care arata ca scos din masina de spalat. Dupa aceste rafale de ploaie si, implicit, injuraturi, pe la ora 20 au urcat pe scena cei de la The Sword, o trupa din Texas, de groove metal din ce-am putut sa observ, desi nu am prea fost atent. O trupa care se vede ca au cantat in sila. In recitalul de aproximativ 15-20 de minute, baietii astia n-au fost in stare sa comunice nici un minut cu publicul, ce sa mai vorbim de a incerca sa-l anime . Muzical, n-au impresionat cu nimic,, cam toate piesele sunand la fel. Mi-am pierdut total concentrarea dupa primele 5 minute. Au incheiat, sec, cu primele si singurele cuvinte rostite in aceasta seara “Thank you, we are The Sword, good night!”. Mda!

In fine, dupa inca o ora de ploaie infecta am ajuns, in sfarsit, la evenimentul asteptat de toti: Metallica, moment in care cu totii am uitat de mizeriile pe care vremea ni le-a facut tocmai azi, dupa o luna intreaga de seceta ! Am spus mai sus ca inainte de concert ma asteptam la un playlist asa si asa.

Ei bine, trebuie sa spun ca m-am inselat amarnic cu privire la lucrul asta, deoarece playlistul a intrecut orice fel de asteptari. Despre asta putin mai incolo.

Din punct de vedere al prestatiei, ar trebui sa fii nebun sa le reprosezi ceva celor de la Metallica. Este genul de trupa care stie sa mentina publicul in priza de la un capat la altul al concertului, nepermitand nici macar o secunda de acalmie, stiind sa imbine perfect profesionismul cu o atitudine calda fata de public. Concertul a durat putin mai mult de doua ore, dar comportarea trupei a fost constanta pe tot parcursul lui. Piesele au fost executate excelent din punct de vedere instrumental, cu un minus pentru vocea lui Hetfield, care, odata cu varsta, a inceput sa-si piarda din calitate, lucru care se observa foarte usor la piesele-balada. Pe langa atitudinea lui Hetfield, care a intretinut atmosfera vie, la spectacolul total au mai contribuit deja clasicele “ridicari” de pe scaun ale lui Lars Ulrich si interludiile cu solo-urile de chitara ale lui Hammet, dar si spectacolul de artificii de pe parcursul concertului, la un moment dat acestea fiind combinate cu un sunet de mitraliera pe fundal. Publicul mi-a placut, oameni din toate colturile tarii, care, cred eu ca in proportie de 99% stiau pentru ce au venit si au stiut sa se simta bine. Un public matur si cunoscator, unii (cazul meu) pentru prima data la Metallica, altii i-au prins si prin ’99 in Bucuresti, sau prin alte tari. Relatia dintre public si trupa a fost una de exceptie, neexistand piesa la care stadionul sa nu fi cantat la unison versurile.

Din punct de vedere al setlistului, asa cum am spus, nu-mi puteam dori mai mult. Aproape ca nu-mi venea sa cred ca nu aud decat piese de la Black Album in jos (din punct de vedere al anilor de aparitie). Deoarece nu am retinut cu exactitate ordinea pieselor, o sa le enumar in functie de albumul de pe care fac parte (daca am omis ceva, oboseala e de vina – PUNCT!). Deci, de pe Kill ‘em all: The Four Horseman, Whiplash, No remorse; de pe Ride the lightning: Ride the Lightining, For whom the bell tolls, Creeping Death (piesa de debut a concertului), Fade to black; de pe Master of Puppets: Master of Puppets, Welcome home aka Sanatorium; de pe …and Justice for All: …and Justice for all, Harvester of Sorrow, One; de pe Black Album: Nothing else matters, Enter Sandman, Sad but true.

Singura obiectie pe care as putea s-o am ar fi la bis. Au cantat trei piese: Last caress, So what? si Seek ‘n’ destroy. Desi Seek ‘n’ destroy a fost un deliciu pentru public, as fi vrut-o penultima piesa. Ca ultima piesa, din punctul meu de vedere, Battery ar fi fost modalitatea cea mai agresiva (si implicit cea mai buna) de a incheia un astfel de concert. Dar la ce concert a fost, ma fac de ras daca mai comentez.

La sfarsit, au fost aplaudati la scena deschisa minute in sir, iar Ulrich a spus ca doresc sa se reintoarca la noi, eventual chiar la anul, pentru promovarea noului album, care va fi lansat prin septembrie a.c.

Per total, un concert care cred ca va ramane cea mai frumoasa amintire a mea pe acest stadion, poate alaturi de un anume 3-0, din 2002. Un concert senzational, si o trupa ce n-are voie sa lipseasca din CV-ul “live” al unui rocker/metalist care se respecta.