Acum concertul Maiden. Acesta a inceput cu un intro in care se putea auzi un discurs bine cunoscut al unui anumit prim ministru. Dupa intro cei 6 baieti au intrat in forta cu piesele Aces High si 2 Minutes to Midnight, de pe Powerslave. Inca de la aceste doua piese am ramas placut surprins de dinamismul si energia pe care o degaja aceasta trupa. Una dupa alta au curs piesele cele mai cunoscute ale trupei, printre care trebuie sa enumar in mod special: The trooper, The number of the beast, Run to the hills , Can i play with madness, Rime of the ancient mariner, Fear of the dark sau Hallowed be thy name.
Setlistul complet l-am pus la sfarsitul articolului.
Acum cateva cuvinte despre trupa, dar in special despre Bruce Dickinson- solistul. Cum am spus si mai devreme, Iron Maiden sunt admirabili live, si ma bucur ca i-am vazut cel putin odata in viata. La 50 de ani, Dickinson are o energie incredibila pe scena, genul de solist care stie cum sa anime un stadion, indiferent cat de mare, din fata scenei si pana la peluza cealalta. Pauzele mai lungi dintre piese erau presarate cu “discursurile” lui, foarte simpatice , incarcate de un umor specific britanic. Un tip glumet, dar si profesionist, care la varsta lui si-a pastrat intacta calitatea vocii sale. Bineinteles, este ajutat din plin si de restul trupei, care, pe langa prestatia fara greseala contribuie la spectacolul total asa cum putini stiu s-o faca.
Ca tot vorbim de spectacol, nu trebuie uitata coregrafia folosita de trupa. Diferite papusi ce infatisau mascota binecunoscuta a trupei- Eddie, culminand , la final, cu una de marime uriasa, robotizata, cu un pistol in mana, care s-a plimbat pe scena, timp in care l-a “ajutat” pe chitarist cu un solo. Bineinteles ca nu puteau sa lipseasca focuri de artificii si alte chestii d-astea.

Publicul- acum ma refer doar din ce am avut in jurul meu, pentru ca la Metallica lumea a avut experiente diferite cu acest aspect- a fost ok. Din ce am vazut prin jur, tot gazonul participa activ la concert, lumea se agita, lucru totusi de inteles, deoarece e mai greu de crezut ca poti de de “mondeni” la Maiden, care, asa cum a zis si Dickinson, e apreciata de catre “those who trully love metal”. De precizat moshpiturile pe piese precum Run to the hills, Fear of the dark sau The trooper, initiate de cel intors printre vii. Totul a fost foarte civilizat insa.

In concluzie, inca un concert bifat, de care sunt foarte incantat. Sfat pentru cei care n-au fost niciodata la Maiden: daca aveti ocazia vreodata, mergeti sa-i vedeti.

Setlist Iron Maiden:

0. Intro.
1. Aces High
2. 2 Minutes to Midnight
3. Revelations
4. The Trooper
5. Wasted Years
6. The Number of The Beast
7. Can I Play with Madness
8. Rime of the Ancient Mariner
9. Powerslave
10. Heaven Can Wait
11. Run to the Hills
12. Fear of The Dark
13. Iron Maiden
14. Moonchild
15. The Clairvoyant
16. Hallowed Be Thy Name

Eu nu-s mare fan Maiden. Am ascultat portia mea de maidenisme cand eram prin liceu (acu muuulti ani) dar intre timp am evoluat la metale mai moderne, pierzand contactul cu Dickinson & Co. Totusi, cand am auzit asta iarna (sau toamna? uatevar) ca baietii o sa treaca prin Romania in turneul lor mamut m-a apucat asa un chef sa merg si eu sa-i vad. Mai ales ca i-am pierdut cand au venit prima oara la Budapesta. Pardon, Bucuresti. Insa, din lipsa de buget la timpul respectiv, nu mi-am luat bilet si dupa aia am aflat ca e sold out, asa ca m-am impacat cu ideea. Insa Mos Craciun a venit mai devreme anul asta in persoana unui prieten de-al meu si ruda prin alianta cu je (noroc cumetre!) si m-am pomenit cu o zi inainte de concert cu un bilet moca pe gazon A. Acu ce era sa fac? A trebuit sa merg si nu mi-a parut rau deloc.

Cu capul greu dupa un botez si o zi naspa la munca, m-am urnit pe la 5 juma si am purces spre Eroilor. In metrou am avut senzatia ca e zi de meci, si ca joaca echipa FC Iron Maiden, atat de mare era numarul purtatorilor de tricouri negre. La Eroilor a coborat cam juma’ de metrou, puhoiul revarsandu-se apoi in sus pe scari. Am facut jonctiunea la statuie cu restul grupului, format din doua persoane (saru’ mana cumatra!) si am luat-o agale spre Stadionul Cotroceni. Ajuns acolo am facut contact cu miracolul tehnologiei moderne, adica jetoanele. Ne-am inarmat cu vreo 20 si am intrat pe gazon. Deja pe stadion erau cateva mii de persoane, numarul lor crescand constant pana pe la 9 cand au patruns in scena veteranii. Cred ca in punctul culminant pe stadion erau vreo 15.000 de persoane. Dar mai e pana acolo.

Am dat repede pe gat doua beri asteptand prima trupa din deschidere, care nu a intarziat prea mult. Pe la un 7 (probabil) a intrat pe scena fata lu’ tata, adica Lauren Harris, cu trupa ei. Daca metalul e o carte, pai trupa asta s-ar incadra intr-un capitol de-ala prafuit, pe care nu-l mai citeste nimeni. Aveam impresia ca stilul asta a murit prin ’91, dupa ce Guns a scos Use Your Illusions, dar se pare ca m-am inselat. Baietii din trupa s-au intrecut care mai de care in penibil. Tobarul se chinuia atat de mult sa se sclambaie (aruncat bete in sus, ros bat intre dinti, etc) ca abia avea timp sa cante. Basistul arata ca un fel de Bon Jovi mai gay (daca e posibil asa ceva) iar chitaristul avea look-ul unui tanar zeu viking. Ce a “salvat” recitalul a fost tinuta solistei, care avea niste pantaloni uber-stramti. macar am avut si noi la ce sa ne uitam. Ca despre muzica…. pentru mine recitalul a fost o lunga si enervanta melodie, care parea ca nu se mai termina. Nu mai zic ca din 2 in 2 minute fatuca urla “hello Bucharest, Romania!”, probabil sa nu uite ai batrani in ce tara se afla (sunt rau acum). Si din cand in cand mai striga cate un “are you fuckin’ ready?” la care imi venea sa-i raspund “yeah, we are ready to fuck!”. Numa’ ca mama m-a fact un baiat civilizat si stiu ca nu asa se vorbeste unei doamne. In fine, dupa vreo 30 de minute a incheiat cu un “thank you very fuckin’ much” si dusi au fost. Sper sa nu-i mai vad vreodata.

Intre timp stadionul se umpluse spre jumatate, taman la timp pentru o incalzire a publicului executata de baietii de la “Buna seara, prieteni” Trooper. Care, dupa spusele lor, de 13 ani (adica de la infiintare) au asteptat acest moment, sa cante pe aceeasi scena cu Maiden. Daca era dupa mine, puteau sa mai astepte nitel >:) Iarasi sunt rau. Sa nu fiu inteles gresit. Oamenii au cantat bine, au dat ce e mai bun in ei. Au animat publicul, interpretarea a fost buna, vocalul grozav, dar nu imi place stilul. Ce sa fac, baietii sunt “Old school, baby”, dar eu am terminat scoala prin 94. Nu ma mai atrag ritmurile clasice de heavy metal, aproape aceleasi pe fiecare piesa. Nu ma atrag tipetele a la Cristi Minculescu. Nu imi plac rockeri care se suie pe scena cu geci de blugi pe ei, desi afara sunt 35 de grade ( e drept, dupa vreo 2 piese si le-au dat jos). O sa ma intrebati acum ce am cautat la un concert Maiden, daca nu imi place heavy metalul old school. E o intrebare corecta si o sa incerc sa raspund mai jos. Si ca sa fiu obiectiv, cei din jurul meu au apreciat foarte mult prestatia troopetilor, ceea ce de altfel mi se pare normal. Dupa vreo 10 piese si o mica pana de curent, Trooper au coborat de pe scena in uralele publicului. deja se lasase seara si urmau sa intre pe scena maestrii.

Pe peretele din fund al scenei o mare panza neagra acoperea decorul pe care se puteau totusi citi cateva hieroglife. Dupa un intro executat in bezna, deodata panza a cazut iar stadionul a erupt in timp ce Maiden au pornit in forta cu Aces High. Piesa dupa piesa, hit dupa hit. Desi ajunsi la varsta la care multi se retrag linistiti ca sa pescuiasca alaturi de nepotei, tataicii au arata ca materialul din care sunt facuti e vesnic. Bruce Dikinson (dupa parerea mea) e cel mai mare showman din istoria rockului, depasit numai de Freddie Mercury. Cred ca a alergat vreo 15 kilometri timp de doua ore (ca Banel la Euro, numa ca Bruce a alergat cu folos). Neobosit, a agitat publicul, a fluturat steagul Marii Britanii, a strabatut campuri de batalie, punti de corabii, cartiere intunecate, piramide, a dialogat cu multimea, ne-a facut sa strigam de nenumarate ori pana am ragusit (“Scream for me, Bucharest!”), s-a tinut de bancuri… Intr-un cuvant a facut cam tot ce s-ar putea face pe o scena. O scena care a fost la inaltime, cu o multime de schimbari de decoruri, cu flacari, articifii, sarcofage, mumii si, binenteles, cu doi Ezi, unu imens, mumificat, si unu care s-a fatait pe scena, la final, in chip de Terminator. Am mai fost la un concert cu o scena tematica, la King Diamond (cu gard de cimitir, lilieci si alte prostii), dar la Maiden n-am avut niciodata senzatia ca se cade in derizoriu.

Mi-a placut foarte mult sound-ul “plin” al baietilor. Nu degeaba au trei chitaristi. Tot timpul am fost asaltati de acorduri heavy, fara pauze, fara timpi morti, fara putinta de a ne trage putin sufletul. Piesele au sunat atat de bine, desi le-am auzit de sute de ori, incat nici mumie daca erai n-ai fi putut sta nemiscat in timpul unui astfel de concert. De altfel pubicul a fost in extaz, a intrat imediat in jocul lui Dickinson, a urlat, a aplaudat, a scandat “Maiden!” de nenumarat ori pe toata durata concertului, inclusiv inainte si dupa el. Si, daca tot a venit vorba de public, desi n-am fost la concertul Metallica, am inteles ca acolo au fost o sumedenie de “corporatisti” care se uitau chioras la roacherii care dadeau din cap si le bagau apa in pahare. Ei bine, la Maiden, cel putin in zona unde am stat eu (gazon A), 99,99% din oameni erau metalhezi de toate varstele, dar in majoritate tineri, intre 20 si 30 de ani. Asa ca s-a putut da din plete la greu, fara sa se supere nimeni. Chiar s-a facut si un mic circle pit la un moment dat, dar asa, mai delicat. Si tot apropo de public, s-a simtit ca organizatorii au suplimentat cu 1000 de bilete zona gazon A. La un moment dat chiar se facuse inghesuiala, dar a fost suportabil.

La concertul asta am observat si eu, cu tristete, ce mic m-a facut maica-mea. Desi ea, saraca, s-a straduit, tinand cont ca sunt cel mai inalt membru al familiei. Am avut la un moment dat trei “brazi” in fata mea, abia vedeam un pic peste umarul lor. Dar dupa vreo juma’ de ora am migrat vreo doi metri la dreapta si am ajuns intr-o zona cu vedere mai buna.

Si, ca sa inchei, cateva consideratii legate de organizare: Sistemul cu jetoane mi s-a parut ok, dar cel mai misto a fost sirul lung de standuri cu bere si suc. Berea mi s-a parut acceptabila la pret si calitate. Am baut eu si mai scumpa si mai proasta pe la alte concerte. La bude n-am fost, m-am abtinut eroic, ca sa nu pierd locul din multime. M-a frapat anuntul de la intrare: “Interzis crowd surfingul”. Chiar asa, cum sa faci crowd surfing la un concert de metal? Badigarzi si jandarmi la fel de multi ca la un meci de fotbal, dar n-am avut nici un moment de-a face cu ei. Si ca sa nu uitam ca suntem in Romania, la final ne-am inghesuit cu totii la iesire spre Eroilor, de m-am simtit ca la un meci din deplasare, pe ghencea.

Incep prin a spune – pentru cei care nu ma cunosc bine – ca nu sunt fan Iron Maiden. Imi plac, i-am ascultat destul de mult, dar nimic mai mult. Insa cand vine vorba de un concert de-al lor, orice rocker/metalist ar trebui sa mearga macar de curiozitate. E cunoscut faptul ca au show-uri foarte bune, asa ca nu m-a oprit nimic sa-mi iau bilet inainte cu doua luni.

Si a venit 6 iunie 2007, ziua concertului. I-am avut ca parteneri in aventura pe doi colegi: Vasile (roman) si Giovanni (italian). Pe Giovanni l-am cunoscut chiar la usa firmei, apoi am luat-o spre gara. Insa a trebuit sa avem parte de prima faza a calatoriei: am prins controlul in tramvai, iar Giovanni al nostru nu avea bilet sau abonament, asa ca am coborat si a primit amenda, pe care a si platit-o pe loc. Apoi ne-am luat biletele pentru tren (dus-intors) pentru Ostrava (la 200km de Brno). Dupa aproximativ jumatate de ora de mers ne-am apropiat de prima statie de tren, moment in care “nasa” ne-a informat ceva in limba ceha, dar nu am inteles, asa ca in momentul in care am ajuns in gara am ramas surprinsi sa vedem ca toata lumea coboara, iar un tip ne spune “bus”. Din asta am inteles ca trebuie sa mergem la autobuz, dar nu intelegeam de ce. Am aflat apoi ca linia de tren e in reparatii si se face transbordare dintr-o statie in alta cu autobuze. Calatoria a durat inca o ora si am ajuns in urmatorul oras unde ne-am mutat in urmatorul tren, cu speranta ca nu vom mai avea un episod din asta. Dupa aproape jumatate de ora de mers don Giovanni a realizat ca si-a uitat geaca in autobuzul cu care ne “plimbasem” mai devreme. Nici o problema, se pare, pentru ca nu avea nimic important in buzunare. Si chiar daca avea, ar fi fost foarte greu sa o recupereze.

In sfarsit, dupa aproape 3 ore de calatorit am ajuns in Ostrava. Gara plina ochi de rockeri, care mai de care cu tricouri cu Maiden. Cred ca e prima oara in viata cand vad asa o gloata de oameni cu tricouri cu o singura formatie. Toata lumea era fericita, cu zambetul pe buze, cu berea in mana si cu dorinta de a ajunge la stadionul Bazaly (al echipei Banik Ostrava), acolo unde urma sa fie concertul. Ne-am luat bilete de autobuz si am urcat in primul autobuz care mergea in directia stadionului. Pe drum lumea a inceput sa creeze atmosfera strigand “Maiden” si batand din palme. Dupa aproape 15 minute ajungeam la stadion, care era inconjurat de pletosi, tricouri negre cu Iron Maiden, fete dragute, bere si voie buna. Imediat langa statia de autobuz era o “harta” a intrarilor pe stadion si dupa ce am consultat-o am plecat in directia respectiva. Aproape de intrare am vazut ca toata lumea incerca sa bea ce mai avea prin rucsac si sa scape de sticlele de suc si de bere. M-am conformat si eu, tragand berea din 2-3 inghitituri, iar prietenul Vasile aruncandu-si sticla cu apa.

Suntem pe stadion, incepe concertul
La intrare ne asteptam sa fim controlati serios si aveam ceva emotii in privinta camerei lui Vasile, care e destul de mare. Insa controlul a fost superficial si am intrat fara nici o problema. Cum am ajuns la peluza stadionului am avut in fata imaginea terenului acoperit cu o folie neagra si lume foarte multa. Cozile la toalete si la magazinele cu bere erau imense, asa ca ne-am luat din start gandul sa bem vreo bere si sa mergem la buda apoi.
Dupa ce am intrat in multime, am cautat un loc cat mai bun sa vedem si sa auzim concertul si ne-am oprit undeva la 10 metri in fata “turnului de control” – unde erau inginerii de sunet si cei cu luminile. Locul s-a dovedit a fi bun pana la urma, chiar daca la un moment dat in fata noastra s-au asezat niste “cai”, moment in care Giovanni – fiind mic de statura – zice cu naduf “what the fuck man? did they send the basketball team here?”. Pana sa inceapa concertul nu a mai fost nimic notabil, asa ca trecem si la partea respectiva…
Pe la 19:30 (desi programul oficial era cu incepere de la 20:00) au urcat pe scena Gate Crusher, o trupa de hard rock din Brno, pe care nu o mai ascultasem vreodata. Au avut piese si in ceha si in engleza, dar nu m-au incantat cu nimic. Sunt un fel de copie a formatiei Ugly Kid Joe, iar cea mai aiurea faza a fost ca doua piese la rand semanau asa bine intre ele ca se pare ca baietii duceau lipsa de inspiratie cand au compus-o pe a doua (oricare era ea). Lumea nu a fost prea miscata de aparitia lor, asa ca au plecat neobservati, asa cum au si intrat.
Dupa vreo 10-15 minute de pregatiri a urcat apoi pe scena inca o formatie, care s-a dovedit a fi formatia de acompaniament a lui Lauren Harris, fiica lui Steve Harris, bassistul lui Iron Maiden. Alta tura de hard rock, de genul celui pentru motociclisti, care nu ma afecteaza prea tare… Chiar nu am inteles de ce nu au gasit niste formatii mai bune sa deschida pentru Iron Maiden, dar pana la urma e decizia lor, nu a mea.

Si in sfarsit Iron Maiden…

Luminile se sting, lumea incepe sa aplaude. Se aud primele acorduri de chitara si toata lumea tipa si fluiera… A urcat pe scena cea mai cunoscuta formatie din NWOBHM (pentru cei ce nu stiu – New Wave Of British Heavy Metal), formatie foarte influenta pentru tot ce inseamna metalul din zilele noastre. Scena s-a umplut apoi de lumina si am inceput sa vedem scene desenate in stilul clasic al copertilor de albume ale celor de la Iron Maiden. Raman surprins de vitalitatea lui Bruce Dickinson si de vocea sa clara, care nu si-a pierdut din forta si din timbru, chiar daca are 48 de ani. Primele doua piese sunt de pe noul album, A Matter of Life and Death, pe care recunosc ca nu l-am ascultat. Piesele suna bine, desi nu mai au forta celor de pe albumele consacrate din anii ’80. Publicul e cam apatic pe perioada acestor doua piese, ceea ce nu ma mira, avand in vedere ca am mai fost la concerte in Cehia. Dupa aceste doua piese urmeaza prima piesa mai veche, Wrathchild de pe albumul Killers. Giovanni incepe sa cante si sa gesticuleze, incep si eu sa intru in atmosfera si sa ma misc. Urmeaza apoi inca doua piese de pe albumul nou si apoi piesa Iron Maiden de pe primul album. Publicul incepe sa fie din ce in ce mai animat, se aud voci. Bruce face o gluma in pauza de dupa piesa si le spune celor din public “If youwanted to go to George Michael’s concert, then this is not the place”, semn ca nici lui nu prea ii place amorteala celor prezenti pe stadion. Dupa scurta pauza, inca o piesa de pe noul album, dupa care incepe animatia: Children of the damned, Hallowed be thy name, The number of the beast, Run to the hills, Aces high, 2 minutes to midnight, Fear of the dark, Be quick or be dead, Afraid to shoot strangers (nu neaparat in aceasta ordine) – adica piesele cele mai cunoscute ale lor. La fiecare piesa, pe rand, fiecare din cei 3 chitaristi au facut solo-uri, si-au aratat “maiestria” si au incantat urechile noastre. La inceput mi s-a parut putin ciudat sa vad 3 chitaristi pe o scena unde canta o formatie de metal, dar nu suna atat de rau si nu se observa nimic iesit din comun. La un moment dat, dupa o ora de cantat, cei 6 au iesit de pe scena, spunand ca totul e gata. Bineinteles ca s-au intors si au mai cantat cam jumatate de ora, iar la revenire Bruce a anuntat publicul ca tobarul Nicko McBrain tocmai isi sarbatorise ziua de nastere cu o zi inainte (a implinit 55 de ani), asa ca tot stadionul i-a cantat “Happy Birthday”.

Ca de obicei, recuzita Iron Maiden a facut deliciul tuturor: un Eddie in uniforma, cu pusca pe umar, un diavol pentru The Number of the Beast, si la final un tanc pe tureta caruia era acelasi Eddie in uniforma de soldat pe piesa Be Quick or Be Dead. Vreau sa spun ca am fost placut surprins sa vad o formatie imbatranita, dar plina de energie, care stie ce e profesionalismul si care nu a dat deloc gres. Chitaristii au sunat bine, basistul si tobarul la fel, iar Dickinson, asa cum am spus si mai inainte, se mentine foarte bine cu vocea. Trebuie sa mai adaug si ca sunetul a fost foarte bun, ramanand surprins de numarul mic de boxe din care auzeam muzica. Acum 10-15 ani daca ai fi mers la un concert Iron Maiden – si de fapt la orice concert serios pe un stadion – ai fi vazut scena inconjurata de blocuri imense de boxe, dar se pare ca tehnologia avanseaza foarte mult in toate domeniile.

Seara pe stadion s-a terminat cu o coada imensa la iesiri si o ingramadeala generala care ne-a facut sa ne “taram” inca jumatate de ora pana sa reusim sa iesim.

Drumul inapoi

De la stadion ne-am indreptat spre o statie de autobuz, ca sa ajungem la gara si dupa ce am trecut prin centrul orasului, am reusit sa prindem unul si sa ajungem foarte repede. Eram toti trei insetati si ne era foame, asa ca am tras o privire in gara si am observat cozi imense la cele 2-3 magazine deschise. Am luat decizia sa mergem spre oras si sa ne incercam norocul. Din pacate nu am facut nimic, mai toate barurile fiind pline si nici un magazin cu mancare deschis. Ne-am oprit in piata unei catedrale, unde ne-am asezat pe o banca si am mancat un pachet de biscuiti si cateva caise pe care le adusese Vasile de acasa. Asta ne-a mai potolit putin setea, dar nu total. Dupa aproape jumatate de ora ne-am avantat inapoi spre gara si am stat la doua cozi diferite pentru sucuri si pentru ceva de inghitit.

Ne-am stabilit apoi planul de plecare. Aveam de ales intre doua trenuri si l-am ales pe cel care pleca mai tarziu, pentru a lasa lumea sa umple alte trenuri si sa avem (poate) norocul sa prindem un loc decent in tren unde sa dormim. Din pacate nu a fost asa. Dupa doua ore de atipit prin gara, ne-am dus pe peron si am asteptat impreuna cu alti 500-1000 de oameni venirea trenului. Din pacate pentru noi toti, trenul era deja plin, asa ca am cautat fiecare sa ne asezam cat mai comod pe culoare. Trenul a plecat cu intarziere de 20 de minute din cauza unor galagiosi care s-au certat din motive necunoscute (nu inteleg limba) cu politia si cu conductorii. Intr-un final am plecat… si am incercat sa dormim, insa nu a fost atat de usor. In primul rand din cauza inghesuielii si in al doilea rand din cauza unui guraliv de ceh care iesise din compartiment sa stea la taclale cu cei de pe coridor. La un moment dat m-am enervat si m-am ratoit la el, moment in care si-a cerut scuze si a dat volumul mai incet. Am ajuns in cele din urma la Breclav, statia de legatura, si ne-am urcat in trenul care venea spre Brno si in care, spre fericirea noastra, am prins locuri si ne-am pus la somn. Cu 10 minute inainte de a ajunge in oras, am fost zgaltaiti serios de nas pentru a prezenta biletul la control. In cele din urma ne-am trezit si i l-am prezentat. In momentul ala nasul ne-a explicat ca biletul nu e valabil si ca vom primi amenda – lucru pe care nu l-am inteles, dar ne-a fost spus de catre un coleg de compartiment – insa nu am primit-o, ceea ce ne-a facut sa fim mai bucurosi.

In momentul in care am pus piciorul jos in gara din Brno ne-am simtit mai usori si am luat-o la pas spre casele noastre, unde eu am dormit cateva ore, Vasile a facut un dus si a venit direct la munca, si Giovanni a dormit putin si a ajuns si el la serviciu.

Chiar cand scriu chestiile astea ma ia un somn de nu va cunosc, si desi sunt la munca mai am putin si adorm cu capul pe tastatura… asa ca hai la somn, ca nu se mai poate!!!

Galerie foto: http://www.flickr.com/photos/raisedfist/sets/72157600322915378/show/