Am ajuns in club, impreuna cu prietenul meu Alex, la 20:30, ora oficiala anuntata a inceperii concertului. Fiind venit din Norvegia, unde am vazut cateva concerte, ar fi fost o surpriza placuta pentru mine sa vad ca programul se respecta, dar ca sa se continue traditia romaneasca, a durat mult mai mult decat ma asteptam.

In jur de 21:15 au urcat pe scena Deadeye Dick. Ultima mea experienta la un concert al lor n-a fost prea placuta. Cantasera in deschidere la Pro-Pain, in “renovatul” LMC, cu un sunet execrabil. Atunci nu intelesesem de ce le trebuie doi vocali, pentru ca nici unul nu se auzea bine. La fel si chitarile, au sunat oribil. Insa in seara asta totul a fost la polul opus. Sonorizarea a fost foarte buna pentru ei si am putut aprecia prezenta celor doi vocali. Am fost foarte placut surprins sa observ ca cei doi se completeaza foarte bine. Unul din ei e cu vocea “racnita” si a fost plin de energie pe toata durata concertului. Al doilea a intrat pe prima piesa cu voce “clean”, pe o parte melodica si suna foarte bine, insa cateva masuri mai tarziu am observat si a doua “fata” a vocii lui, “growl”-ul de death metal. Pot spune cu destul de multa siguranta ca e una din cele mai bune voci de death pe care le-am auzit pana acum in Romania. Piesele pe care le-au prezentat Deadeye Dick au fost cele pe care le cunosteam, dar au fost si cateva (doua sau trei) piese noi care mi-au mers la inima – ca sa o ard poetic. Baietii astia, daca se tin de treaba, au toate sansele sa devina o trupa foarte buna de deathcore. Le trebuie rabdare si mult exercitiu. Fata de concertele lor anterioare la care am fost prezent, am remarcat o schimbare destul de radicala a interactiunii lor cu publicul. Ambii vocali au coborat de pe scena si si-au facut de cap in mijlocul audientei. La fel a facut de cateva ori si chitaristul (XYZ). Din pacate, in purul stil romanesc, nimeni din public nu a schitat vreo ceva. Ma simteam ca la un concert simfonic… Cam dupa o ora de cantat DED au coborat de pe scena, lasandu-le locul liber celor de le Nine Eleven.

Asteptarea a durat aproape 30 de minute, timp in care sunetistul a incercat sa se inteleaga cu cei ce urmau sa cante. Pana la urma s-au pus de acord si au inceput sa cante. Primul lucru care m-a “lovit” a fost sunetul EXTREM DE TARE care imi zapacea timpanele. Dupa o perioada de acomodare am inceput sa inteleg ce se canta in fata mea. E vorba de un hardcore punk destul de old school si destul de agresiv. Problema francezilor a fost ca volumul dat aproape la maxim nu prea atragea pe nimeni si primii care au inceput un moshpit au fost prietenii lor din FAW. Vazand ca publicul nu prea se agita pe muzica lor, baietii au coborat si ei de pe scena si s-au apropiat de noi. Vocalul, cu niste miscari foarte “lalai”, arata ca un Pinocchio scapat din sfori, dar omul chiar a incercat sa anime atmosfera. Pana spre final am inceput si noi (cativa din fata) sa ne agitam, iar la un moment dat, dintr-o mare eroare de plasare, microfonul i-a fost zburat din mana vocalului de catre subsemnatul. “Recitalul” a durat cam 45 de minute, iar spre final lumea se asezase inapoi la pozitiile statice, ceea ce semnaliza cumva ca voiau sa vada si altceva.

In pauza de doua beri, cat a durat pentru ca Fire At Will sa-si regleze sculele, am stat de vorba cu cine am mai prins pe acolo si am incercat sa nu spun prea des “in Norvegia nu era asa”. Cei patru “arcoristi” care au urmat au inceput in forta programul, ceea ce a facut ca lumea sa se adune din toate colurile in fata scenei. Inca din start se observa o schimbare de atitudine si mai mult energie pe scena, ceea ce ne-a facut si pe noi, cei din public, sa incepem un mosh mic. Stilistic, Fire At Will suna a hardcore modern, cu ceva influente de metal, cu ceva tente de tehnicitate, cel putin la partea ritmica. In pauza dintre doua piese, vocalul a tinut sa ne spuna ca se simte bine intr-un club ca Suburbia, mic si cu putina lume, loc care nu prea seamana cu cluburile din Franta. Nu stiu daca asta e un lucru bun sau rau, dar se pare ca ei s-au simtit foarte bine cantand in Bucuresti. Cantarea lor a durat aproape 40 de minute, dar au fost 40 de minute pline de energie si miscare.

Si, dragi tovarasi si pretini, am ajuns si la headlinerii serii, Deathdrive. Trecand peste aproape o ora de pauza, timp in care s-a montat un nou set de tobe, am ajuns sa-i vedem si pe cei cinci – Nede, Pixy, Sheriff, Adi, Hertzu – pe scena. Baietii si-au lansat acum cateva saptamani primul lor album, War Within – Opus one in C# Minor, pe care l-au promovat printr-un turneu prin toata tara. Am aflat din discutiile cu ei ca au fost primiti bine peste tot si au avut sali aproape pline, inafara de Cluj si Targu Mures. Insa nu va asteptati sa auziti ca le-a iesit ceva din asta. Inca o data pasiunea e pe primul loc cand e vorba de muzica underground. Nimeni in Romania nu te ajuta sa-ti promovezi muzica daca nu canti muzica pentru prosti.

Dar sa nu lungesc povestea aiurea…. Concertul a inceput cu piesa “Bathed in Blood”, al carei intro suna foarte bizantin/balcanic. Am stat foarte mult cu urechea pe ambele chitari si am observat ca se combina a naibii de bine, iar piesa are o fluenta foarte misto. Au urmat apoi toate piesele de pe album si, sunetul fiind foarte bun, am putut savura riffurile lui Sheriff si solo-urile lui Pixy. Pot spune cu siguranta ca baietii se apropie foarte mult de ceea ce auzim prin occident la trupele noi de metal. Energia lui Nede te pune pe jar, iar spectatorii din fata au simtit asta si au inceput sa faca circle pit, sa sara in toate directiile si la un moment dat chiar sa se ciocneasca destul de tare. Din fericire buna dispozitie a fost mai presus decat o lovitura si show-ul a continuat. Pe masura ce ascultam mai mult, cu atat apreciam mai mult muzica celor de pe scena. Locul unde ar mai trebui lucrat, totusi, sunt tobele, dar e de inteles ce se intampla, avand in vedere ca Hertzu e membru nou in trupa. Imi mai plac la ei si pasajele mai hardcore, in care Adi intra cu vocea. Sunt pasaje destul de subtile, dar in ansamblu fac ca trupa sa sune mai interesant si mai modern. Dupa aproape o ora si 10-15 minute, Deathdrive au coborat de pe scena, iar eu m-am indreptat cu o bere spre baieti sa mai stam de vorba.

Prima seara de muzica, dupa intoarcerea din tarile reci, a fost pentru mine o experienta placuta si inca una din serile in care am putut aprecia muzica facuta bine, din placere. Sper din toata inima ca cel putin trupele astea doua – Deadeye Dick si Deathdrive – sa persevereze si sa progreseze si astept de la ambele material nou si motive de mers in continuare la concerte.

A venit seara cand m-am intalnit mai intai cu betivul nebetiv devenit sofer, Sorin. Apoi l-am luat de pe strada si pe betivul al treilea si am purces cu spor spre clubul Fabrica. Din cauza frigului de afara nu prea era lume in jur si, din ce intelesesem de la un tip care se plictisea pe acolo, inauntru nu era prea multa lume. Insa adevarul era altul. Cand am intrat in club deja era pe trei sferturi plin, iar la bere era o coada de zile mari. Dupa ce ne-am alimentat cu lichidul binecunoscut, am asteptat cuminti, la o vorba, intrarea pe scena a baietilor de la Dodiez, care urmau sa deschida pentru Madball.

Momentul a venit destul de repede. Publicul nu prea a reactionat la primele piese, insa putin cate putin lumea a inceput sa se agite. Nu cred ca mai e nevoie sa va povestesc inca o data despre Dodiez. Am mai scris pe aici pe site de cateva ori. Muzica lor e buna de mosheala, insa atitudinea trupei trebuie putin schimbata pentru a face publicul sa se miste mai energic. Un mic minus din punctul meu de vedere a fost ca Nede, vocalul, incerca sa anime publicul vorbind in engleza. Cred ca mult mai de efect era sa auzim un “hai, in pula mea, sa va vad la un circle pit” decat “come on, motherfuckers, let’s see a circle pit”. Pur si simplu, toata lumea stie ca sunt romani, deci nu era nevoie de engleza, chiar daca e limba in care canta. Oricum, momentul Dodiez a fost pe ultima piesa, cand s-a format un mare haos (pentru ca nu-l pot numi moshpit) care a miscat publicul din fata scenei, fiind incalzirea necesara pentru ce urma sa fie.

Iar ce a urmat a fost pe masura asteptarilor. Dupa aproape jumatate de ora (sau mai bine) de sound check si bere in public, in fabrica au intrat Madball. Inca de la primele acorduri publicul era intr-o dezordine de nedescris. Unii sareau, altii alergau, altii incercau sa dea din coate. In 5 secunde eram in fata scenei, ca in urmatoarele 10 sa fiu inapoi in spate. Ritmul dement al muzicii si atitudinea lui Freddy “Madball” a facut ca publicul sa ramana constant in priza pana la sfarsit, chiar daca unii si-au pierdut adidasii, altii au luat pumni si coate. Un moment inedit a fost cand publicul a fost invitat sa cante pe piesa “Get Out”, care a iesit perfect. Inca o chestie interesanta a fost pe una din piesele “old school”, cand vocalul facea pauze in care vorbea cu publicul, ca apoi, din senin, sa mai cante un fragment rapid de piesa. Hardcore-ul celor de la Madball nu a lasat pe nimeni nemiscat aseara si asta e cel mai important lucru. Intensitatea evenimentelor m-a facut sa nu-mi dau seama cat timp a trecut si cand a trecut pana am ajuns la ultima piesa, Pride. Dar nu a contat, ceea ce e important e ca toata lumea s-a simtit bine (bine, inafara de tipul cu tricou cu Vodka – connecting people, care a dormit toata seara).

Sorin: As vrea sa adaug cateva randuri, cateva barfe, la cele spuse mai sus de Urs (care oricum a sintetizat tot ce era mai important). In primul rand, pentru cei care au fost la concertul Pro-Pain, e de remarcat ca fabrica a fost cel putin la fel de plina, daca nu cumva mai plina ca la concertul respectiv. In al doilea rand, badigarzii in uniforma, dotati cu bastoane si electroshockuri au fost inlocuiti de “bounceri” mai obisnuiti cu fenomenul. Cunoscatorii i-au recunoscut pe fostii (din cate am inteles) badigarzi din Fire, plus inca vreo doi.

Spre deosebire de concertul amintit, publicul a fost format de data asta in majoritate din harcoristi. Nu am vazut fetzele cunoscute, care apar la fiecare concert de metal. Am vazut in schimb o multime din persoanele tinerele care se invart pe la concerte Dodiez, Proof & co. Apropo de tinerei, m-a enervat ca in fata scenei (mai ales la Dodiez) s-au inghesuit o multime de copilasi care nu faceau altceva decat sa stea si sa faca poze, ca asa e misto la un concert Madball. O parte au disparut (voit sau nu) cand a inceput “macelul”, dar unii au ramas pe pozitii (nu inteleg prin ce minune). Printre “viteji” s-a numarat si un pustan de vreo 8-9-10 ani, fratele nu-stiu-cui. Ce o fi inteles saracu baiat din concertul asta, nu pot sa pricep. Raman la parerea ca un show Madball nu e locul potrivit sa vii cu fratele mai mic si sa-l tii tot concertul in fata scenei, in timp ce langa el se desfasoara scene apocaliptice.

Apropo de aceste scene, publicul doritor de contact fizic a fost format in mare parte din baieti de 2 pe 2, fara teama de a-si lua pumni si picioare in cap. Ca de obicei, publicul roman nu e suficient de educat pentru astfel de activitati culturale. Se puteau observa in multime personaje care gaseau de cuviinta sa intre in mosheala cu tigara aprinsa in mana. Care dadeau din picioare in asa fel incat sa fie sigur ca ii lovesc pe cei din jur, care dadeau cu pumnii in ceilalti ca in sacii de box etc. Ma rog, asta e opinia mea. Eu sunt un om care uraste “slam dancing” si care militeaza pentru un mosh pit “curat” si civilizat, old school. Sa nu se inteleaga ca nu mi-a placut ce s-a intamplat la concert. A fost poate cel mai fain moshpit vazut de mine in Romania, la o scara atat de mare, dar se putea mai bine. De exemplu, am apreciat mai mult moshpitul de la Benediction, desi mult mai mic.

Faza amuzanta: la un moment dat, un baiat mai roacher (adica pletos) a ramas fara un adidas. Dupa un minut de cautari, l-a recuperat. Mai spre finalul concertului, m-am retras la bar cu Ursu sa ne tragem sufletul. Sub o masa, alt adidas :) Dupa concert am identificat pagubasul si l-am indrumat spre obiectul pierdut. Mi s-a parut tare ca omul a continuat sa faca moshing cu un picior in ciorap. In rest, nimic demn de remarcat. Poate doar atmosfera irespirabila. Rar am vazut o asemenea fumaraie. Nici macar in LMC nu e asa ceva. Aveam ochii umflati de la fum cand am ajuns acasa.

Si in final un sfat: nu mergeti niciodata la un concert cu masina. Mai bine mergi pe jos acasa decat sa vezi un concert pe uscat.

Nu mai lungesc bla-bla-ul si trec la fapte. Cand am intrat in club, dupa ce am platit intrarea, mi s-a oferit un tricou cu logo-ul primei formatii care urma sa cante. L-am refuzat politicos, nu pentru ca nu-mi placea tricoul, ci pentru ca imi era prea mic. In jur de ora 20:00 au inceput sa cante baietii de la Deadeye Dick, formatie despre care nu auzisem. Cat au facut probele de sunet am remarcat – impreuna cu betivul de Ciciocle – tobarul, care batea foarte ok. Apoi mi-a sunat foarte bine intro-ul lor, care pe alocuri semana cu Meshuggah. Baietii au fost ajutati la voce de vocalul de la Proof, care a dat chiar bine si pe stilul lor. Cam 20 de minute au cantat un deathcore bun, dinamic si surprinzator de “proaspat” pentru scena din Romania. Lumea nu prea s-a agitat la ei, decat pe final, poate si pentru ca nu ii cunostea bine. Sper sa continue munca pe care o fac si sa le iasa ceva bun. Mi-a placut ideea lor de a-si promova imaginea prin oferirea tricourilor cadou.

Proof, a doua trupa a serii, au ajuns pe scena dupa vreo 10-15 minute de soundcheck si apoi si-au inceput show-ul. Pe ei i-am mai vazut si am mai scris chiar aici pe site. O trupa de hardcore cu ceva influente “metalice”, o muzica foarte dinamica si rapida. Baietii astia ies din tiparele trupelor romanesti prin faptul ca chiar se misca pe scena. Unul din chitaristi mai avea putin si cadea de pe scena daca s-ar fi agitat mai mult. Publicul a raspuns pe masura cu moshpit-uri, stage diving, circle pit-uri si tot ce se poate. La un moment dat m-am bagat si eu “la joc”, dar se pare ca sunt atat de fioros (Ciciocle a zis) incat sperii publicul hardcorist. Ca sa trag o linie, Proof sunt chiar buni si astept sa reuseasca sa scoata un album, desi stiu ca e greu pe plaiurile noastre manelistice.

Si apoi au fost Protest Urban. Am auzit de mult timp de ei, dar nu ii ascultasem. Daca pana la ei s-a cantat putin metal si ceva hardcore, baietii astia au trecut inapoi la metal. Un metal rapid si brutal, pe multe pasaje chiar sunand foarte grindcore. Daca in alte cazuri as fi tentat sa spun ca m-a impresionat unul sau altul din membrii trupei, la ei nu pot spune asta. Chitara, bass-ul, tobele, vocea, toate suna foarte foarte bine. Chiar imi pare rau ca nu i-am ascultat de mai demult si nu am incercat sa-i vad intr-un concert. La ei a fost maximul in ceea ce priveste miscarea publicului. Lumea a sarit de pe scena, s-a agitat la maxim, ceea ce demonstreaza clar ca trupa e buna.

Recitalul celor de la Protest Urban s-a dovedit atat de energic si de antrenant, incat publicul era complet extenuat la finalul sau. Poate ca asta e explicatia faptului ca, in momentul in care Dodiez au ucat pe scena, aproape jumatate de spectatori plecasera sau se retrasesera in bar sa-si traga rasuflarea. O alta explicatie ar fi ora tarzie la care a inceput recitalul, intarziat de soundcheck-urile trupelor precedente. In ceea ce ma priveste, situatia mi-a convenit de minune, pentru ca am profitat de spatiul rarefiat din fata scenei pentru a ma manifesta in voie. Sincer, nu mai tin minte mare lucru din ce se petrecea pe scena, fiind prea preocupat sa “moshesc” si sa alerg in circle pit. Dar banuiesc ca mi-a placut, pentru ca altfel m-as fi dedicat celeilalte activitati preferate, anume bautul berii. Din amintirile mele incetosate de aburii alcoolului, reiese ca baietii au cantat ceva metal-trash (conform lui Alex, consultantul pe teme de Dodiez al site-ului). Cert e ca finalul concertului m-a gasit rupt de oboseala, dar fericit. Nu credeam ca ma pot simti atat de bine la un concert de metal romanesc. Si pot spune cu mana pe inima ca metalul underground de la noi a recuperat mult in ultimii ani din decalajul fata de ce se canta “afara”. Astept cu nerabdare urmatorul eveniment de gen. Poate data viitoare voi fi mai lucid si voi sti mai multe amanunte la finalul show-ului.