Deci sa o luam in ordine cronologica.

Am ajuns la festival cu o zi inainte de a incepe. Deja orasul se umpluse de metalisti, in mare parte veniti din centrul si estul Europei, corturi peste tot, vanzarile la bere deja cunoscusera o explozie pe care n-o mai avusesera de un an de zile, de la precedentul BA, evident. Am avut timp suficient, deci, sa ne acomodam cu locul, sa invatam punctele importante din oras si din zona festivalului si, bineinteles, sa bem bere, mai ales ca am dat de o multime de alti romani veniti la festival.

Ziua 1

Dupa o noapte tulburatoare a urmat o zi la fel (de fapt au urmat 3 la fel), dar pe la ora 17 am ajuns in zona scenelor, deoarece incepeau evenimentele importante ale zilei. Eu personal am stat la coada la bere in timp ce pe una dintre scene cantau cei de la Black Dahlia Murder, iar spre sfarsitul concertului lor m-am deplasat putin mai aproape de zona concertului, pentru a prinde pe indelete macar finalul. BDM nu sunt in niciun caz o trupa pe gustul meu, dar la capitolul prestatiei live n-am absolut nimic de comentat, chiar daca n-am participat activ, pot spune ca eram deja incalzit pentru restul zilei.

Au urmat Obituary, una din trupele mele preferate de death metal, pe vremea cand eram in liceu. De fapt albumul lor de debut (Slowly we rot) a fost printre albumele care m-au initiat in acest gen de metal. De atunci, bineinteles, am gasit lucruri mult mai bune, insa am urmarit cu interes concertul lor. Nu pot sa spun ca m-a impresionat in vreun fel, dar un pic de death metal old school in urechile mele nu e niciodata ceva rau, ba dimpotriva.

Dupa Obituary au urmat Ensiferum, la scena cealalta, o trupa de viking metal. N-am fost atent decat la inceput, stiind ce canta baietii, fiind un gen pe care rareori il ascult. Mult mai important era ceea ce se intampla la scena pe care cantase Obituary, acum avand loc sound check-ul “frantujilor” de la Gojira, una dintre capetele de afis ale death metalului progresiv si una dintre trupele pentru care venisem la festival.

Concertul celor de la Gojira a fost din toate punctele de vedere pe gustul meu, genul de show pentru care iubesc muzica asta: prestatie buna pe scena, energie si adrenalina totala, haos in public, absolut toate ingredientele necesare. Pe scurt, am avut parte de una dintre prestatiile de mare clasa din tot festivalul.

Dupa Gojira si realimentarea cu bere au urmat Sepultura la scena cealalta. Eu insa nu m-am deplasat deloc, din doua motive: in primul rand Sepultura din ziua de azi nu ma incanta cu nimic si in al doilea rand la prima scena urmau sa cante Fear Factory, o trupa pe care imi doream s-o vad de foarte multi ani, de fapt de cand am inceput sa ascult metal, deoarece FF este cam prima trupa de metal extrem pe care am ascultat-o si ale carei albume m-au incantat mereu, bineinteles cu cateva exceptii mai putin reusite.
Am profitat de sound check-ul lor pentru a adormi de cateva ori in picioare pentru ca orele putine de somn din ultimele zile si cantitatile, din ce in ce mai apropiate de scara industriala, de alcool incepusera sa-si spuna cuvantul. Insa cu cateva minute sa inceapa concertul eram din nou proaspat, gata s-o iau de la capat.

Fear Factory au cantat aproximativ o ora, iar entuziasmul publicului, in fata scenei cel putin, a fost imens. Daca ma vedea cineva care nu stia ce se intampla probabil ca ar fi zis ca-s isteric dupa felul in care ma manifestam. Din cand in cand ma luam cu lume de guler si ne urlam unu altuia versurile in fata. Asta a fost lucrul pe care il apreciez cel mai mult la festivalele astea din afara. Faptul ca exista respect si bun simt. In fata stau doar oamenii cu adevarat entuziasmati, care cunosc bine muzica trupei care canta la momentul respectiv, in timp ce ceilalti, care vor sa priveasca doar, se dau putin mai in spate. Asta apropo de ce s-a intamplat la Sonisphere cand au aparut comentarii pe net despre “animalele” si “urangutanii” care au facut moshpit la Slayer in fata scenei, comentarii scrise de niste cacati cu o mentalitate romaneasca desavarsita, care vor ei sa stea cu orice pret in fata scenei pentru ca “da bine”, chiar daca habar n-au pentru ce sunt acolo. In fine, revenind la asaltul industrial al lui Bell, Cazares, Stroud si Hoglan, acesta a decurs natural, brutal, fara “floricele”, din playlist facand parte multe piese de pe excelentul ultim album, plus piesele clasice precum Edgecrusher, Shock, Demanufacture, Self Bias Resistor si mai ales- surpriza placuta a serii- Martyr, de pe primul album.

Dupa Fear Factory m-am inarmat cu o noua bere si am ramas langa a doua scena, unde deja incepusera sa cante Children of Bodom. Am ramas la concertul lor mai mult pentru ca asteptam ceva sau pe cineva, nu mai stiu exact, stiu doar ca asteptam. Din cand in cand am mai tras cate un ochi la ce se intampla pe scena. CoB incepusera bine cariera, cu doua albume foarte bune, dar ulterior au devenit o atractie destul de mare pentru pokemoni si pitipoance, muzica lor devenind, eufemistic vorbind, de duzina. N-am recunoscut nicio piesa, cu exceptia arhi-cunoscutei “Follow the reaper”. In rest, concertul a fost neimpresionant.

Restul serii a fost acaparat de trupe care nu ma interesau- Gorgoroth si Candlemass- desi as fi vrut putin sa vad Despised Icon, chiar daca muzica lor ma lasa rece. Totusi, dupa duble Gojira- Fear Factory am decis ca mi-a ajuns pentru prima zi asa ca mi-am petrecut restul serii axandu-ma pe a doua cea mai buna activitate de la festival- adica bere- dupa vreo doua oare si multe invartiri in cerc ajungand in sfarsit in cortul meu, adormind instant.

Ziua 2

Am ajuns destul de devreme la scena, pe la ora 3. Acolo mai cantau Monstrosity, o trupa de death metal clasic, de duzina totusi. Dupa ei au urmat Kalmah, o trupa pe care o ascultasem de vreo doua-trei ori. Canta un death metal melodic, care nu a sunat rau, insa nici nu a reusit sa ma entuziasmeze in vreun fel, mai ales ca nu prea aveam chef de ei la ora aia.

Dupa Kalmah, insa, au urmat japonezii de la Sigh, o trupa de black metal progresiv, pe care eram curios sa-i vad. Nu le stiu prea bine piesele, dar m-au facut sa raman atent pe tot parcursul concertului lor, instrumental fiind foarte elaborat, iar prezenta a doi vocali (unul dintre ei femeie) intregeste foarte bine stilul abordat de trupa. Au incheiat cu un cover dupa Venom (piesa Black metal) si au iesit de pe scena in aplauze generale, mai ales pentru felul in care au interpretat piesele.

Am urmarit la scena cealalta Crushing Caspars, o trupa de hardcore din Germania. Din ce am vazut, acestia canta un hardcore clasic, straight-forward, destul de gustat de public.

Dupa Crushing Caspars au urcat pe scena Sybreed si nu Bal-Sagoth (cum scria in program). Personal m-am bucurat de schimbarea asta pentru ca tineam sa-i vad pe elvetieni la treaba si nu stiu daca eram in stare sa merg a treia zi la 12 la concert (asa cum erau anuntati initial). Sybreed canta industrial metal combinat cu elemente de melodic death metal si groove, Fear Factory fiind una dintre influentele lor principale.

Concertul a fost chiar peste asteptarile mele, piesele au fost executate impecabil, iar solistul cu niste perciuni de Elvis, a interpretat perfect atat portiunile de growl cat si cele de clean. Au avut o atitudine foarte energica si au stiut sa mobilizeze publicul, astfel incat spre sfarsit nu am putut sa ma abtin sa nu ma bag la un circle pit, chiar daca pana atunci am urmarit linistit, din lateral.

Dupa Sybreed a urmat o alta trupa de industrial metal- Mnemic. De la Mnemic ascultasem acum vreo 3 ani albumele lor, iar unul dintre ele chiar mi-a placut atunci. Acum insa nu am vazut nimic deosebit la trupa asta, nici muzical nici din punct de vedere al spectacolului live, asa ca am plecat inainte sa termine si m-am dus, evident, sa mai beau o bere.

Hypnos si Ill Nino- urmatoarele doua trupe- ma interesau putin spre mai deloc- insa am incercat sa raman macar la a doua trupa, deoarece auzisem unele lucruri bune despre ei. Insa cum am fost luat cu asalt de crize de somn cand aproape cadeam din picioare, am realizat ca e mai bine sa fac o plimbare pe la tricouri, sa mai cumpar cate ceva si sa-mi iau si de mancare.
M-am intors pentru Necrophagist. “Nemtalaii” astia canta un death metal de o tehnicitate impecabila, nimic de zis, insa parca aceasta tehnicitate exista doar de dragul ei, nu este pusa intr-un context mai larg, astfel ca am gasit mereu muzica lor lipsita de substanta. Totusi, chiar si asa, i-am urmarit atent pentru ca sunt destule momente in care ramai hipnotizat de riffurile lor.

Au urmat apoi Converge si Lock-Up pe care i-am urmarit de la distanta, mai exact de la cortul de bere, loc de unde absolut orice pare mai roz decat este.

Am revenit la scena chiar inainte sa inceapa Devin Townsend. Acesta a facut un sound check foarte original, culminand cu multa caterinca si mistouri la adresa publicului. Exact cand a inceput concertul a intrat pe fir o torentiala de categoria “brutal death metal” care m-a facut praf. Bineinteles ca nimeni nu a fost demoralizat, dimpotriva. Devin a avut pe lista piese variate, unele mai brutale si mai intense, altele putin mai “incete” si mai tehnice. Totusi, pe la jumatea concertului, incepuse sa mi se faca foarte frig de la vantul puternic si rece asa ca am vrut sa ma duc putin la cort sa-mi iau un tricou pe mine (cel pe care-l aveam era vraiste de la ploaie). Insa pe drum m-am incalzit cu niste fum de la cativa polonezi cu care am intrat in vorba din intamplare si am revenit la Townsend catre final.

Am stat apoi la concertul Cannibal Corpse, trupa dupa care nu m-am omorat niciodata. Totusi, n-am putut sa nu particip putin la haos in fata, mai ales ca ma energizasem destul de mult in pauza. Din pacate, lumea pe acolo era in proportie majoritara la nivelul ‘pula de beata’ asa ca putini se mai sinchiseau cand unul-altul cadea si nu reusea sa se ridice. Despre Cannibal Corpse pot sa spun doar ca si-au facut treaba cu profesionism si atat. Nici n-au rupt gura targului nici n-au dezamagit.

De Ihsahn nu aveam absolut niciun chef, asa ca am revenit d-abia la Napalm Death, fiind a treia oara cand ii vad live. Era deja ora 1 si aveam din ce in ce mai putin sange in alcool, dar am reusit sa rezist pana la sfarsitul concertului lor, stand la distanta, bagandu-ma in fata doar in momentul in care au cantat Suffer the children. Napalm au fost la fel de energici ca si in primele doua ocazii in care i-am vazut, mereu mi-au dat impresia ca ar putea sa tina un public in priza o zi intreaga, fara ca ei sa oboseasca vreun pic.

Dupa concertul lor mi-am zis ca trebuie sa ajung la cort, insa cum drumul direct nu mai era practicabil m-am invartit vreo juma’ de ora incercand sa gasesc o iesire. Cand in sfarsit m-au ajutat unii sa ies am dat de un ucrainian (nu stiu cum) si amandoi am ajuns la concluzia ca trebuie sa mai bem bere. Asa ca m-am trezit la o masa cu o gramada de lume, printre care si romani, iar dupa alte doua ore si alte nu stiu cate beri baute ne certam care sa faca cinste urmatorul.
Am ajuns la cort d-abia pe la 4 dimineata.

Ziua 3

N-am dormit decat vreo 3 ore si ceva pentru ca la 7.30 eram din nou in picioare (adevarat, era un efort destul de mare sa ma tin in picioare), dar mi-am revenit incet-incet.

In aceasta ultima zi, dupa obisnuita raita pe la barurile din oras pentru mancare, tricouri si corturile de bere din zona scenelor, am ajuns pe la ora 17 la Macabre, trupa asa-zisa de “murder metal”. Show-ul lor a fost de calitate, cu un solist foarte simpatic si cu muzica lor binecunoscuta, combinatie de metal si punk.

Imediat dupa ei au cantat suedezii de la Diablo Swing Orchestra, trupa cea mai eclectica, cred, din punct de vedere muzical, prezenta la acest festival. Le ascultasem de multe ori cele doua albume inainte si cand am vazut ca urmeaza sa-i vad live am fost cel putin curios. Au sunat foarte bine, sonorizarea fiind la inaltime, lucru esential pentru un concert ca al lor. Fiecare instrument s-a auzit clar, suedezii reusind pana la final sa anime o foarte mare parte din public, in fata scenei lucrurile luand-o razna, unii spectatori incepand sa-si usureze ghiozdanul de tricouri, facandu-le acestora din urma o baie de noroi.

Dintre trupele “clasice’ de thrash, Voivod a fost printre cele pe care le-am ascultat foarte putin, asa ca am stat deoparte la concertul lor, la care, sincer sa fiu, nici n-am fost prea atent.

Insa pentru mine incepea acum o parte foarte intensa a serii- trio-ul Dying Fetus- Meshuggah- Hypocrisy.
Dying Fetus au fost, pentru mine, pe podium, din tot festivalul, in ce priveste prestatia. Trei muzicieni care au cantat un brutal death metal de calitate si care au declansat un adevarat macel in public- moshpit, circle pit, crowd surfing, toata gama. Una dintre cele mai entuziaste si energice prestatii.

La fel au stat lucrurile si la Meshuggah, trupa la care am mai bifat un concert reusit. N-am ce sa spun foarte mult despre ei, pentru ca nu sunt prea multe lucruri de spus. Au cantat perfect, au incantat pe toata lumea prezenta si m-au facut sa-mi cheltui ca toate resursele de energie pe care le mai aveam.

La Hypocrisy am preferat sa stau mai in spate si sa ma uit linistit la concertul lor. Una dintre trupele de temelie ale melodic death metal-ului, au cantat atat piese vechi, clasice, precum Penetralia, Roswell 47 sau Killing Art, dar si mai noi, de pe albumele recente- Virus si A taste of extreme divinity. Este adevarat, dupa Dying Fetus si Meshuggah, Hypocrisy mi s-au parut destul de “domoli” dar asta si pentru ca eram destul de obosit dupa trei zile de metal si alcool in abundenta.

Am luat o pauza si m-am intors cat sa vad jumate din concertul Agnostic Front. Nu sunt mare hardcorist, asa ca am ales sa stau pe margine, mai ales ca deja eram intr-o stare de euforie totala. Asa cum se obisnuieste la concertele hardcore, am asistat la o dezlantuire totala, si pe scena si in public, concertul AF incheind, practic, pentru mine, festivalul.

La My Dying Bride (pe care deja ii vazusem la Metalcamp anul trecut si la Artmania) am stat doar pentru ca erau si restul pe acolo, dar n-am fost deloc atent, mai ales ca muzica lor, in cel mai bun caz, ma plictiseste. Am preferat sa ma ocup de bancuri si alte chestii aferente consumului de alcool.

Astfel s-au desfasurat, pentru mine, cele trei zile de festival, punctul culminant al acestei veri. Sper, pe viitor, in anii urmatori, sa am cat mai multe astfel de ocazii. La mai mare !

Tin sa precizez ca am mers la festival de placere, nu pentru a face o recenzie completa, deci cei care cauta recenzii despre tot ce a fost la festival, sa le caute in alta parte.

Prima zi

Cu putin inainte de a pleca am vazut cam care e programul trupelor pe zile, asa ca ne-am facut o idee despre cum va fi acolo. Prima zi a inceput pentru mine la 17:50, odata cu concertul celor de la The Black Dahlia Murder. A fost pentru a doua oara cand i-am vazut, prima oara fiind acum doi ani la Rock Im Park. Desi nu sunt un fan al trupei sau al genului lor de muzica, nu pot spune decat lucruri bune despre show-ul lor. Vocalul, mereu cu zambetul pe buze, stie sa puna in miscare publicul si pe toata durata recitalului lor lumea s-a simtit foarte bine. Am vazut un mare moshpit si la cateva piese chiar s-a format cate un circle pit destul de furios.

Dupa ei au urmat Obituary, trupa care nu m-a incantat niciodata, dar pe care voiam sa o vad pe scena. M-am asezat, impreuna cu Sorin, pe un petec de iarba in dreapta scenei si am privit de acolo tot spectacolul. Nu va pot spune mare lucru, pentru ca in perioada respectiva mai mult am stat de vorba si am admirat lumea din jur.

Apoi, cat timp au cantat Ensiferum la scena “Jagermeister”, eu cu Sorin – acompaniati si de betivul de Mari – ne-am luat locurile in fata scenei pentru concertul Gojira. De foarte multa vreme asteptam cu totii sa-i vedem pe francezi live si iata ca ni s-a oferit sansa. Asteptarea nu a facut decat sa creasca tensiunea, iar fix la ora la care trebuiau sa inceapa, au aparut pe scena si a inceput show-ul. Inca de la primul acord a fost HAOS, ca abia ma mai tineam pe picioare incercand sa tin si camera sa filmez cate ceva. In cele 45 de minute pe care le-au avut la dispozitie, am auzit si piese de pe ultimul album (Oroborus, Toxic Garbage Island, Vacuity), dar si piese mai vechi (Backbone, Flying Whales). Pe piesa “Flying Whales” Joe a incercat sa creeze un wall-of-death, dar publicul a esuat lamentabil, din cauza ca majoritatea cehilor habar nu au de engleza, iar indemnul “when the drums come in, start” nu a insemnat nimic pentru ei. Inafara de chestia asta, pentru mine a fost inceputul perfect de festival. Am auzit o trupa geniala si m-am simtit si bine in mijlocul publicului.

Dupa Gojira am avut parte de o surpriza: in loc de Lock Up, pe scena au urcat Sepultura. Nu ne-am fi dat seama de asta daca Sorin n-ar fi auzit muzica si nu ne-ar fi intrebat “ma, astia nu sunt Sepultura?”. Am mers spre scena respectiva, eu cu putina tragere de inima, pentru ca Sepultura a ramas doar un nume din punctul meu de vedere. Piesele de dupa Max nu le cunosc, iar cele de pe vremea fratilor Cavalera mi s-au parut destul de prost interpretate – asta e doar parerea mea. Dincolo de toate “problemele” mele, se pare ca lumea nu a tinut cont de istoria trupei si in fata am vazut un moshpit destul de serios, iar pe piesele vechi lumea canta impreuna cu trupa.

Au urmat apoi Fear Factory, o trupa pe care am ascultat-o doar acum 15-16 ani, cand eram in liceu, si care nu ma impresioneaza prea mult. Stiu doar ca imi placeau primele doua albume de la ei – Soul of a new machine si Demanufacture – iar apoi m-am “specializat” pe alte chestii. Spre deosebire de trupele dinainte, la ei nu prea am fost atent la public, dar la final am ascultat piese de pe albumele vechi, care imi pareau cunoscute.

Apoi am luat o pauza de aproape doua ore, timp in care au cantat Children of Bodom si Gorgoroth. In acest timp m-am dus pana la cort sa vad daca totul e in ordine. M-am intors aproape de finalul cantarii celor de la Gorgoroth si nu mi-a placut deloc ce am auzit, dar, din nou, asta e doar parerea mea.

Candlemass au mai linistit putin spiritele dupa o zi destul de lunga, dar pot spune numai ca a fost o mica pauza inainte de furtuna care urma. Muzica lor e destul de misto, doom metal clasic, insa nu prea ma impac cu vocea lui Messiah Marcolin, ceea ce la un moment dat m-a facut sa ma plictisesc. M-am carat cu Sorin mai spre scena “Metalshop” in asteptarea canadienilor de la Despised Icon.

Nu ii ascultasem niciodata pe canadieni, dar stiam ca sunt in partea mai agresiva a deathcore-ului. Inainte de festival aflasem ca si-au anuntat despartirea si ca acesta urma sa fie ultimul lor turneu. A fost tocmai bine sa-si ia adio de la o mare parte din public. Ca orice trupa cu atitudine, inca de la primele sunete, au pus publicul pe picioare si in miscare. A fost un show total, cu multa agitatie in moshpit, cu multe circle pit-uri si cu un wall of death. Cei doi vocali au agitat incontinuu spiritele, intr-un stil clar hardcore, iar toti cei prezenti au plecat cu o amintire placuta, sunt sigur. Multumim Despised Icon pentru muzica si show.

Cand ne gandeam ca se termina ziua, ii vedem pe scena alaturata pe GWAR, americanii mascati. Am ramas cu Sorin si cu Tase s/a vedem macar inceputul spectacolului si nu am regretat. Totul a inceput cu un personaj fara cap din care tasnea “sange” si care i-a stropit destul de bine pe spectatorii care erau in fata scenei. Muzica, deloc pe placul meu, a reprezentat foarte putin, insa scenele teatrale au facut totul. La un moment dat pe scena a aparut un personaj cu doua masti (Hitler si Isus) care a tinut un fel de monolog in fata publicului. Hitler avea “la indemana” un penis erect din care a inceput sa ejaculeze la un moment dat, spre deliciul celor din fata, care au avut de suportat inca un jet de lichid colorat. Dupa toata scena cu Hitler/Isus l-am luat pe Sorin si am plecat impreuna spre cort. Somnul a fost destul de ok, dar noua ne era gandul la a doua zi…

A doua zi

Desi eram rupt de oboseala, ne-am trezit destul de devreme. Eu aveam planuri sa merg sa vad Kylesa, deci ziua de concerte ar fi inceput la 13:55. Ne-am dus cu totii in oras (Jaromer) si am gasit un restaurant foarte misto unde am mancat cu totii sanatos si ne-am simtit bine.

Am ajuns in zona festivalului destul de tarziu si deja ma resemnasem ca nu-i vad pe Kylesa, dar am prins ultima piesa, din care nu prea am inteles nimic, fiind destul de departe de scena. Am observat doar ca aveau doi tobari, un lucru interesant pentru o trupa de (post)metal.

Au urmat apoi Monstrosity, dar au avut ceva probleme cu sunetul si deja ma plictisisem, asa ca m-am dus sa-mi iau bere. Cand m-am intors deja incepusera sa cante, iar dupa doua piese au si terminat “recitalul”. Inca o trupa pierduta…

Dupa ei m-am dus la cort si apoi am facut un dus scurt. La intoarcere, mai mult la misto, l-am intrebat pe Sorin de ce nu se duce la Sigh, iar el – tot la misto – mi-a raspuns ca mai e pana cand canta ei. Dupa vreo zece minute de discutii si prostii, Sorin chiar a realizat ca la ora aia cantau Sigh, asa ca a insfacat camera mea si a fugit la scena sa-i vada.

Apoi am avut o pauza destul de lunga, pentru ca nu ma incantau trupele care au fost, pana la 20:30 cand urmau sa cante Converge. In tot timpul asta ne-am plimbat pe la merch, am mai baut o bere, am mai mancat cate ceva, pe scurt, am pierdut vremea cu ce am putut si noi. Pe la 20:00 ne-am postat in fata scenei la care urmau sa cante “chaotic hardcore”-istii. Am asteptat mult concertul asta, pentru ca din ce vazusem pe net si din ce-am mai citit pe diverse site-uri stiam ca e show total la Converge. Cat am stat in fat/a scenei am fost placut surprins sa vad ca baietii si-au facut singuri sound check-ul. La ora stabilita a inceput haosul cu piese vechi si noi, cu un moshpit din care nu se intelegea mai nimic, cu circle pit-uri mai mici sau mai mari, cu multa energie pe scena si in fata ei. Era atat haos, ca nu imi dadeam seama cand ajungeam in fata, iar deodata ma trezeam la 20-30m de scena. La un moment dat, fiind chiar in fata, m-am trezit cu un crowdsurfer direct pe cap, dar m-am tinut bine si l-am impins mai in fata. A fost portia de exercitiu fizic de care aveam nevoie, dupa toata apatia din acea zi…. As vrea totusi sa-i vad pe Converge intr-un club, pentru ca stiu ca atmosfera ar fi diferita. Oricum, show de nota 10.

Schimbandu-si locul cu Sepultura inainte cu o zi, pe scena Metalshop au urmat Lock Up, un “supergroup” de grindcore. Nestiind prea multe despre ei, m-am multumit sa raman la scena Jaggermeister sa ma relaxez si sa astept concertul Devin Townsend Project, ceea ce mi-a adus critici din partea lui Max (un prieten).

Dupa Lock Up, am avut surpriza sa asteptam aproape jumatate de ora pana Devin Townsend s-a inteles cu cei de la sunet si sa-si instaleze toate sculele. Deja lumea devenise crispata, dar atmosfera s-a mai destins cand Devin a facut pe stand-up comedian-ul, luand la misto publicul si inginerii de la sunet. Intr-un final totul a fost setat si a inceput concertul, odata cu o ploaie torentiala. Spre surpriza mea, publicul nu s-a miscat din fata scenei si a rezistat eroic ploii care nu se prea oprea. Din fericire eram dotat cu pelerina de ploaie, dar majoritatea celor din public au renuntat la tricouri si au ramas la bustul gol. Show-ul a inceput “puternic” cu cateva piese mai metalice, un lucru bun pentru ca ne-a facut sa uitam de ploaie, dar spre final au cam “lalait-o” cu cateva piese lungi si prea “prog”, iar lumea dadea deja semne de plictiseala. In schimb p/ot spune ca trupa si-a facut treaba. Au avut piese pe care lumea a sarit si s-a agitat, iar Devin a stiut sa tina publicul in priza. De cateva ori ne-a bagat in cap ca o sa ne rupa cu metalul lui canadian, insa nu s-a intamplat asta, adica n-am vazut vreun moshpit sau vreo ceva mai special decat la alte trupe.

Si apoi iar pauza, pentru ca ma lasa rece Cannibal Corpse, iar Ihsahn nu a fost pe placul meu nici cand era in Emperor. In acest timp am fost pana la cort sa vad care era situatia dupa ploaia torentiala. Am ajuns pe ocolite, pentru ca pantele pe care se cobora de obicei erau pline de namol si se auzeau numai tipetele unora care au avut curajul sa se duca pe acolo si alunecau. Situatia la corturile noastre era foarte fericita, nu s-a format nici o balta. Nu la fel de norocosi au fost altii, care au venit de la concert si a trebuit sa-si mute corturile care devenisera plutitoare.

M-am intors inapoi chiar pe finalul concertului lui Ihsahn, pentru ca voiam sa-i vad pentru a treia oara pe Napalm Death, una din trupele mele favorite. La fata locului m-am intalnit cu Mari, care era mort, dar inca se tinea pe picioare cu ajutorul a doua beri care il tineau in balans. Dupa soundcheck au intrat in forta pe scena englezii, in stilul caracteristic. Din punctul in care eram, chitara nu se auzea aproape deloc, iar vocea era mult prea tare, asa ca am incercat sa ma deplasez prin public cu speranta ca o sa gasesc un loc de unde sa aud mai bine. Din pacate nu a fost asa, iar dupa “Suffer the children” am plecat dezamagit spre cort. E singurul concert de care imi pare rau ca nu am stat pana la final…

A treia zi

…urma sa fie ziua cea mai tare, cu programul cel mai lung pentru noi toti. Desi programul pentru mine incepea la 18:00, cu concertul Macabre, am fost pe faza si la concertul Sybreed, care s-a petrecut pe la amiaza. Tase stia cate ceva despre ei, dar nu ne spusese prea multe. Am stat sa-i vad macar la inceput, dar nu m-au atras in mod special. Canta un industrial metal modern cu ceva influente de progressive death metal.

A urmat apoi o pauza luuuunga, pana pe la 18:00, cand i-am prins pentru prima oara in viata pe Macabre, pe care ii ascult de prin 1994. “Murder metal”-ul pe care il canta cred ca nu poate deranja pe nimeni – nu e nici foarte agresiv, nici prea brutal, contine destul de multa melodie si ritm, iar versurile despre criminali in serie sunt destul de interesante. Cei trei de pe scena au dat tot ce-au avut mai bun si chiar daca publicul nu a sarit si nu s-a format nici un moshpit, s-a vazut la finalul fiecarei piese ca spectatorii au fost multumiti. Au cantat si piese vechi, clasice, de pe albumele “Grim realitty”, “Gloom” si “Sinister slaughter”, dar si de pe “Dahmer” si “Murder metal”. Dupa aproape 40 de minute au terminat show-ul, iar noi ne-am intreptat spre scena cealalta.

Pe scena “Metalshop” au venit suedezii de la Diablo Swing Orchestra, care canta un avantgarde metal, cu o gramada de elemente de jazz, funk, muzica electronica. Nu ne asteptam ca lumea sa fie foarte receptiva la muzica lor, dar inca de la prima piesa publicul era “in picioare” si tinea ritmul cu cei de pe scena. Din ce am inteles de la Ciprian (care ne-a omorat tricourile mie si lui Sorin), in fata scenei chiar s-a facut putin pogo, ceea ce era de inteles datorita energiei pe care o emanau blonzii de pe scena, in special tipul de la contrabas. Dupa ce si-au terminat show-ul, suedezii au fost aplaudati indelung si intr-un final chitaristul s-a intors pe scena sa ne spuna ca din pacate programul este fix si nu mai pot canta, dar ca putem sa ne mutam la scena de alaturi, pentru ca cu siguranta va fi show acolo.

La urmatoarele doua trupe nu am stat (Voivod si Tankard) desi eram putin curios de prima. Am facut o noua pauza de bere si ceva de mancat – parca – si m-am intors impreuna cu Sorin chiar inainte de a canta Dying Fetus. Sincer, nu-i ascultasem deloc pe americani inainte sa-i vad. Stiam doar ca una din trupele mele preferate, Misery Index, s-a desprins din Dying Fetus. Deci nu m-a mirat apoi ca mi-a placut ce au cantat si au sunat chiar foarte bine, desi pe scena au fost doar trei oameni – chitara/vocal, bass si tobe. Death metal-ul lor ca la carte a pus publicul in miscare si pe toata durata spectacolului am vazut un moshpit consistent in fata. In tot acest timp noi am stat putin retrasi spre a doua scena, pentru ca urma sa avem parte de un show pe cinste acolo.

In timp ce Dying Fetus canta pe scena “Jaggermeister”, pe cealalta scena trebuiau sa isi faca sunetul “zeii” de la Meshuggah. Asta s-a si intamplat, doar ca a durat cu mult mai mult decat era preconizat, pentru ca – se pare – sunetistii au avut ceva probleme sa se inteleaga cu cei din trupa. Tomas Haake (tobarul) era plin de nervi la un moment dat si nu ii convenea mai nimic, iar apoi a urmat la portia de nervi si chitaristul. Publicul devenise deja foarte iritat de intarziere si au inceput sa fluiere si sa huiduie. Un moment “special” a fost purtarea din gura in gura a pulii romanesti, pe care cehii au preluat-o de la noi si au dus-o mai departe. Intr-un final cei din trupa s-au declarat multumiti cu sunetul si showul a inceput. Pot spune cu cea mai mare siguranta ca a meritat din plin sa asteptam atata timp sa fie pus la punct sonorizarea, pentru ca am asistat la cel mai bun show din punct de vedere auditiv din tot festivalul. Poliritmurile suedezilor au pus in miscare marea majoritate a publicului, iar eu am stat cu ochii si cu urechile mereu spre scena, dar am si prins momente in care abia m-am abtinut sa nu imping lumea si sa ma duc direct in fata scenei. Piesele vechi si cele noi au fost potrivite la fix pentru a face un recital complet, numai ca din pacate au fost prea putine, intarzierea mare facand ca Meshuggah sa taie vreo 3-4 din ele. Pot spune ca dupa ce i-am vazut m-am simtit cu inca cateva procente mai aproape de telul de a vedea trupele preferate in concert, iar alaturi de Gojira ii consider preferatii mei din tot festivalul.

Dupa suedezi au urmat tot suedezi, dar acestia din urma nu mai sunt pe placul meu, asa cum erau prin anii ‘90. Hypocrisy si-au facut numarul pe cealalta scena, dar nu m-am deplasat absolut deloc, pentru ca pe scena unde au fost si Meshuggah urma sa vedem un concert de hardcore 100%.

“Straight out of New York” i-am vazut pentru prima data pe Agnostic Front si, desi nu sunt chiar preferatii mei, m-am pregatit foarte bine pentru ei, mai ales ca erau ultima trupa la care puteam sa ma “desfasor”. M-am postat drept pe centru in fata scenei, acolo unde o gramada de hardcoristi s-au adunat. Inca de cum au intrat pe scena si de la primul acord, lumea deja se calca in picioare, moshpit-ul era in toi, iar eu nu mai intelegeam unde sunt. De la o piesa la alta eram mereu in alt unghi fata de scena. S-a facut mosheala, s-au facut si reprize de pogo (jump up and down) de relaxare si s-au incercat si cateva circle pit-uri. Din pacate, astea din urma au esuat destul de nasol, pentru ca in zona prin care trebuia sa se formeze cercul erau doua “punti” inaltate pe sub care treceau cablurile spre mixere, iar acestea au fost piedici serioase pentru public. Din trei incercari de a intra in circle pit, de doua ori am cazut si sub mine si peste mine au fost altii care au patit-o. New yorkezii (asa se zice?) au dat tot ce-au avut mai bun, cantand si piese clasice (Friend or foe, Crucified, Gotta Go), dar si piese de pe albumele mai recente. Dupa aproape o ora de miscare si de agitatie, totul s-a oprit brusc, iar lumea s-a calmat indreptandu-se spre o trupa ceva mai linistita, pe scena de alaturi.

Pentru a doua oara i-am prins pe My Dying Bride, alti clasici pe care ii ascult de la inceputurile mele in metal – cu o zi inainte i-am prins la standul oficial de “merchandise” si am tras o poza cu ei. M-am apropiat cat mai mult de scena, dar din cauza ca eram super obosit dupa Agnostic Front si dupa tot festivalul, nu am vrut sa fiu prea in fata. Mi-am luat camera si am incercat sa surprind o piesa ca amintire. Surprinzator, englezii au cantat multe piese vechi, chiar si de pe “As the flower withers”, primul lor album. Incercarea mea de a-i filma nu a reusit, pentru ca la cat eram de obosit imi tremurau foarte tare mainile si nu ar fi iesit nimic, asa ca am renuntat. Spre final, ca sa nu ne ingramadim cu toata lumea, am luat-o incetisor la picior, iar aproape de a intra pe aleea principala am auzit acordurile de inceput ale piesei “The cry of mankind” si am ramas sa o ascultam…

Cu My Dying Bride s-a terminat pentru noi festivalul si pot spune cu mana pe inima ca a fost unul reusit. Am mers doar la trupele care mi-au placut, la putine pe care nu le ascultasem si am asistat si la trupe care nu-mi sunt pe plac, dar trebuia sa fiu acolo. Atmosfera la Brutal Assault e una foarte destinsa, toata lumea fiind vesela (o fi berea de vina?) si foarte relaxata. Organizarea mi s-a parut de nota 8, cu putin sub ce am vazut la Metalcamp in Slovenia, dar cu siguranta cu mult peste ceea ce s-ar intampla pe la noi la un festival de metal – pe care il tot asteptam de vreo 20 de ani.

Dupa toata oboseala acumulata in cele trei zile de festival, ne-am odihnit destul de bine la corturi, iar duminica dimineata ne-am pus in miscare spre casa, unde am ajuns abia peste doua zile, strabatand drumuri intortocheate prin Cehia, Slovacia si Ungaria…

So long Brutal Assault, poate ne mai intalnim!

Galerie foto (include si linkuri la toate clipurile filmate), http://www.flickr.com/photos/raisedfist/sets/72157624620904739/with/4901020233/

Si eu si Alex ne asteptam sa dormim mult, dupa multele ore de calatorit cu autocarul si plimbarile prin oras facute cu o zi inainte. In jur de 8:30 ne-am trezit amandoi si am iesit din cort. Vremea era buna, desi pe net (cu doua zile inainte) se anunta ploaie. Am mancat cateva sandvisuri care ii ramasesera lui Alex si ne-am facut planul pentru acea zi.

Am mai facut o plimbare prin centru, pentru ca nu stiam ca in apropiere de noi este un supermaket Aldi. De acolo ne-am alimentat cu ceva mancare si un sixpack de bere la PET la 0,5l. Desi vazusem lumea in jurul nostru cu bere serioasa, n-am reusit sa gasim si noi, asa ca ne-am multumit cu aia de la Aldi.

Ne-am intors apoi la cort si ne-am planificat timpul. Uitandu-ma la lista cu formatiile care urmau sa cante mi-am zis ca o sa am o zi libera, insa nu am vrut sa-l las pe Alex singur la concerte. Si in plus m-as fi plictisit de moarte la cort.

Am ajuns la scena mare cand canta prima trupa din festival, Rival Schools, o trupa de alternative, cross-over, indie (mersi Alex :P). Cum nu-mi place stilul, nu prea am fost atent la ei. Mi-a ramas in memorie doar momentul in care vocalul, auzind strigatele din public “Helga!!!!”, a zis ceva de genul “I don’t know what’s this helga thing but I hope it’s not something bad”.

A urmat pauza de 30 de minute in care s-au schimbat seturile de tobe si s-a facut sound check, iar apoi au urcat pe scena Lostprophets. A fost primul meu contact cu aceasta formatie si am ramas surprins sa vad pe scena niste baieti cam gay, spre deosebire de ce ma asteptam: Alex imi spusese ca sunt ceva *core. Cand au aparut pe scena era sa-mi pice fata. Vocalul, FOARTE SLAB, cu o frizura aproape emo, cu niste pantaloni albi mulati pe betele de picioare… puteti sa va inchipuiti. Nici ei nu m-au incantat cu muzica lor, desi publicul se simtea foarte bine. N-o sa spun mai multe despre ei, pentru ca nu prea am ce.

Cam asta a fost pentru noi prima zi la scena principala. Urmau apoi Simple Plan si Kid Rock, care nu ne interesau, iar mai pe seara Sportfreunde Stiller (Prietenii lui Ben Stiller – copyright Alex) si Die Toten (spiel)Hosen, doua trupe nemtesti care noua ne sunau a Holograf si Iris, deci neinteresante.

Insa a urmat o repriza de muzica buna pe scena Alternastage, cu Filter, o trupa de industrial cu ceva tente de pop-rock. Ne-am postat chiar in fata scenei, unde se adunase deja lumea. Cand au inceput sa cante, eu m-am retras mai in spate, iar Alex a ramas in fata. Ca si muzica mi-au placut cat de cat, dar nu mi-a placut vocalul. Asta insa nu i-a oprit pe cei prezenti sa incinga un moshpit, sa sara si sa se simta bine. La un moment dat s-a format si un circle-pit, acesta fiind primul pe care l-am vazut in tot festivalul. Simteam deja ca atmosfera se apropie de ce ma asteptam. Dupa aproximativ o ora de cantari, cei de la Filter ne-au lasat in pace…

…sau mai bine spus ne-au lasat sa mergem la Club Stage, care era intr-o sala de sport in genul Salii Polivalente din Bucuresti. Alex mi-a promis ca trupa pe care urma sa o vedem, Black Dahlia Murder, imi va placea. Auzisem de ei si inainte, stiam ca sunt metalcore, dar nu ascultasem. Sala, la inceput plina doar pe jumatate, s-a umplut de lume pana trupa si-a aranjat sculele pe scena. Spre deosebire de ce vazusem pe scenele mari, aici membrii trupei isi reglau instrumentele, nefiind mari vedete. Dupa ceva asteptare, pe scena a aparut vocalul, un ochelarist, cu chef de “scandal”. Si-a dat ochelarii jos si a inceput sa strige spre public “how are you, nuremberg??? are you feelin’ good??” si prezentandu-ne un zambet de cartita joviala (iar Alex a scos-o). Inca de la inceput, de la primele acorduri, publicul s-a pus in miscare. Toti sareau, se impingeau, cadeau si se ridicau. Mi-a placut foarte mult muzica si energia emanata de baietii de pe scena. Se vedea clar ca si ei se simt bine impreuna cu publicul. Eu, fiind cu ochelarii la mine, nu am reusit sa merg cu Alex la agitatie, dar nu mi-a parut rau. Am vazut si am auzit un show de metal de foarte buna calitate.

Dupa asa un spectacol ne-am gandit sa facem o mica pauza si am mers la corturi, unde am mancat cateva sandvisuri, niste biscuiti si am baut cate o bere. Ne-am indreptat apoi, din nou, spre Club Stage, unde urmau sa cante 36 Crazyfists, nu insa inainte de a urca putin la scena mare, unde cantau nemtii de la Die Toten Hosen. Imaginea a fost superba. Zeci de mii de oameni sareau si cantau impreuna cu cei de pe scena, insa pe noi ne lasa rece muzica lor. Sincer, nici in ziua de azi nu stiu ce canta si nici nu ma intereseaza.

Asadar, am ajuns inapoi la Club Stage, unde isi faceau pregatirile alaskanii (asa se zice?) de la 36 Crazyfists, alta trupe de metalcore. In mai putin de 15 minute sala era plina si se anunta din nou un show beton. De data asta venisem cu ganduri mari, fara ochelari, dar inarmat cu camera. La fel ca la Black Dahlia Murder, publicul a inceput sa se miste inca de la primul acord de chitara, muzica fiind foarte dinamica. Pentru inceput m-am bagat si eu in mijlocul valtorii, dar nu am rezistat prea mult timp, oboseala facandu-se simtita. In cateva minute de la inceputul show-ului l-am pierdut din ochi pe tinerelul meu prieten, Alex, care – am aflat apoi – ajunsese chiar in fata scenei, acolo unde se luau pumni si picioare in cap de la crowd surferi. Atmosfera a fost foarte incinsa, la un moment dat formandu-se un circle pit imens, in care alergau cel putin 30-40 de oameni, in mijloc fiind doua pustoaice care au scapat ca prin minune de “furia” celor din jur. Dupa ce s-a terminat totul, Alex a venit la mine ud de transpiratie si rasufland greu “frate, cat de tare!!!!”. Trebuie sa recunosc ca totul a fost foarte misto, chiar daca n-am putut participa si eu la actiune.

Dupa atata agitatie, se cerea o mica pauza, iar Alex m-a tras spre Alternastage, unde cantau Queens Of The Stone Age (foto aici). Cum eram super obositi, iar pe mine ma lasa rece trupa, am facut 2-3 poze si ne-am indreptat spre corturi.

Am facut insa o runda de sondare a pietei de tricouri. La un moment dat, fiind la o taraba, aratandu-i lui Alex unul din tricouri, s-a apropiat de noi un pustan care ne-a intrebat “sunteti romani??”. Bineinteles ca raspunsul a fost afirmativ si am iesit repede pe alee sa stam de vorba cu el si prietenul lui. Eram bucurosi sa ii cunoastem pe primii romani intalniti la festival. Amandoi au 17 ani, unul din Hateg si unul din Timisoara, venisera la festival cu rucsacul in spate, cu autostopul. I-am luat cu noi sa bem o bere la gardul de langa cort, unde am si stat la vorbe. Cat eram acolo am avut parte de o lectie despre cum procedeaza politia in Germania in cazul in care niste betivi se hotarasc sa alerge cu un carucior de cumparaturi in flacari. La un moment dat a venit unul din “stewarzii” care asigurau securitatea la festival si i-a rugat pe cei agitati sa se opreasca, in acelasi timp colegul lui chemand prin statie politia. Eu cu Alex eram atenti la evenimente, sa vedem ce se intampla. Spre surprinderea noastra, la aparitia masinii de politie, unul din “organe” a iesit cu stingatorul si a oprit flacarile, rugandu-i pe cei din jur sa se disperseze fiecare la cortul lui. Ma intreb ce s-ar fi intamplat intr-un caz asemanator in Romania…

Dupa aceasta intamplare cei doi pustani ne-au parasit, plecand la somn cu promisiunea ca a doua zi vor veni la noi. Noi am mai stat putin “la sosea” sa admiram lumea cu o sticla de bere in mana. Nu a trecut mult timp si ne-au abordat doua pustoaice, care abia se tineau pe picioare, dar care aveau chef de vorbarie. Una din ele, nemtoaica, a comunicat cu noi intr-o engleza destul de ok, iar cealalta a inceput sa o dea in spaniola, fiind peruana. Din senin li s-a pus pata si au plecat brusc de langa noi, revenind dupa 10 minute, nemtoaica surprinzandu-ne cu un “ce faci?”. Ramasesem putin blocati, dar am intrebat de unde stie romana si ne-a spus ca parintii sunt romani. Din pacate nu stia mai mult de atat.. iar noi rupti de somn ne-am indreptat spre cort. Urma sa vina a doua zi, cu RAGE AGAINST THE (fuckin’) MACHINE!!!!