Asadar, după cum puteți intui din titlu, sâmbătă seara, înainte de a fi un concert, a fost un circ. Și încă unul de foarte prost gust.

Am ajuns în față, la Arenele Romane, pe la ora 18:45. Organizatorii – PROMUSIC PROD -  anunțaseră ca intrarea începe să se facă de la ora 19, iar prima trupă- Septic Flesh- urmau să înceapă de pe la 19:30. Când am ajuns acolo era deja lume strânsă la intrare, însă în niciun caz nu era înghesuiala, încă. De pe la ora 19, a început să apară tot mai multă lume și să devină destul de aglomerat in fața porților de acces. Dar, surpriză: porțile au rămas tot închise. Și așa au continuat să fie până pe la 19:20, timp în care, la intrare, era deja haos în toată regula, accesul făcându-se prin două puncte minuscule. Evident că nu a mai existat nicio ordine, și totul s-a transformat în”cine știe mai bine să ia fața și să se bage”. Această stare de fapt a luat amploare mai ales când, în mod incredibil, dinăuntru, cam de pe la 19:35-40, au început să se audă primele acorduri Septic Flesh. La acea oră nu cred că apucaseră să intre nici măcar un sfert din oameni. După vreo zece minute le-a trecut si organizatorilor prin cap să deschidă și o a treia poartă, care inițial fusese  rezervată presei și adepților blițului în fața scenei.

În fine, ca să nu mai intru în mai multe detalii, concluzia a fost următoarea: marea majoritate din cei care veniseră cu minute bune înainte de ora așa-zis oficială de deschidere a porților au ratat o bună parte din recitalul Septic Flesh (care oricum a fost scurt) și asta în condițiile în care erau mulți (ca și mine) care veniseră mai ales pentru ei. Au fost și unii care nu au prins nici măcar un minut. Asta în ciuda minciunilor celor de la PROMUSIC PROD, care spun că pe la ora 20 terminaseră cu intrarea. Fix o pulă- am văzut cu ochii mei, la ora 20:15, cum intrau ultimii care au stat la coadă de pe la 19. Unii care ar fi vrut să-i vadă pe SF d-abia reușiseră să intre chiar  atunci- adică la 20:15- cam la ora când grecoteii nu numai că terminaseră de cântat, dar își strânseseră deja și catrafusele și probabil că se băgaseră și la un pui de somn.

Oricum, din ce văd, aceștia (organizatorii), aruncă toată vina pe tour manager, într-un mod, dealtfel, foarte convenabil. Motivația lor e că tour managerul le-a spus că intrarea se face cu 30 de minute după anunțul oficial și că ei au trebuit să se conformeze. Nu știu ce fel de explicație e asta și care-i logica pentru care un tour manager ar fi cerut să decaleze intrarea cu o jumătate de oră și ca prima trupă a serii să înceapă cu o mână de oameni în sală- și, mai ales, de ce nu au pus lucrurile astea la punct dinainte, cum ar fi făcut orice profesionist. Însă e clar că e foarte ușor să arunci pisica moartă la vecin, mai ales când vecinul nu prea poate fi contactat ca să dea răspunsul. Mie personal îmi pare faptul că niște ageamii autohtoni (care nu-s nici la prima abatere de genul) au făcut praf evenimentul, după ce l-au gândit cu organe aflate în partea inferioară a corpului, apoi s-au spălat pe mâini de toată responsabilitatea- ați observat vreodată că atunci când se întâmplă ceva nasol întotdeauna “e de vină” un personaj obscur pe care nimeni nu știe de unde să-l ia ?

Atât despre țepele cu iz mioritic, eu oricum nu mai particip la nimic organizat de ei pe viitor.

Acum să vă zic cum au stat treburile la concert. Eu am fost printre fericiții care au reușit să prindă cam jumătate din Septic Flesh- probabil vreo 15 minute.  Când am intrat în cort, grecii erau deja la jumatea piesei Pyramid God, de pe noul album. În afară de asta, am mai prins și Anubis, A great mass of death si Five pointed star. Din ce am auzit, au mai cântat și The vampire of Nazareth și  Communion, dar nu știu exact. După circul de la intrare n-am reușit aproape deloc să intru în atmosferă. Pe lângă un decor scenic destul de frumos, ce pot eu să remarc e talentul actoricesc al solistului- pe care îl remarcasem încă de acum doi ani, când au mai fost pe aici- care cu siguranță ar face un spectacol și mai mare dacă n-ar avea și bass-ul atârnat de gât. Tobarul- foarte brutal cu setul lui de tobe, bătea fără milă pe fiecare piesă și la final se vedea că era transpirat de parcă ar fi bătut vreo două ore în continuu. Instrumental, piesele s-au auzit excelent,interpretate ca la carte. Am avut o semi-dezamăgire, însă, cu partea vocală- chitaristul care se ocupă și cu vocea clean în mod normal, acum nu a mai dat decât din chitară, iar de părțile clean s-a ocupat cd-ul. Mi-ar fi plăcut să aud piesele complet live (bine, mai puțin partea de orchestră), dar să nu fiu rău acum. Oricum, recitalul Septic era condamnat din start să fie “din scurt”, iar pentru marea majoritate a fost și mai din scurt sau, după caz, inexistent. Sper să-i văd cât mai curând și în condiții mai bune.

După Septic și un scurt raid pe afară, unde auzeam tot felul de expedieri de carne în frigiderul organizatorilor (legitim, dealtfel), am dat iama pe la standul de mărfuri și mi-am luat, la ofertă, ca orice român, tricou + cd, la 100 de RON.

Ca să mai fac o paranteză. Încă o mișcare gândită din partea organizatorilor: în cort se fuma la greu, însă nu exista nicio aerisire, în afară de ușa de la intrare, care si ea stătea mai mult închisă. Ceața de afară n-a avut nici măcar o șansă de a rivaliza în vreun fel cu ce era înăuntru. Când  luminile de pe scenă se reflectau puternic în fumul din sală și stăteai undeva în spatele cortului, aproape că nici nu mai vedeai scena. Cât despre standurile cu bere, deși nu am avut treabă pentru că am făcut pe soferul, au fost puține în raport cu numărul de oameni și, din ce am auzit- nu zic sigur- s-ar fi terminat cam pe la jumătatea recitalului Amon Amarth.

Închid paranteza. Au urcat pe scenă As I Lay Dying. Deoarece trupa asta mă lasă rece total, am preferat să stau undeva în spate și să mai trag doar ocazional un ochi la ce se mai întâmpla pe acolo. Nu am putut să nu remarc faptul că sună de un impresionant banal,la fel ca orice trupă metalcore, cu toate că sunt considerati un vârf de lance al acestui gen. Bine, ținând cont de ce poate oferi acest gen, la modul general, nici pretenții prea mari nu pot să existe. M-am bucurat doar când au terminat.

Și am ajuns și la ultima trupă a serii- invadatorii din Nord- Amon Amarth. Îi mai văzusem o dată, așa că, la început, m-am plasat undeva pe la jumatea sălii, iar, mai apoi, m-am dus prin față, că m-aș fi ofticat să dau atâția bani pe bilet fără să mă simt și eu bine. Cu bărbi și plete blonde, ca orice vikingi care se respectă,cu corn la brâul solistului- din care acesta mai bea din când în când- cu piese despre lupte cu șerpi mitologici, războaie, sacrificii, mercenari plătiți de împăratul Bizanțului, cetăți cerești, arbori ai lumii, jafuri și alte  subiecte la modă, odinioară, pe plaiurile de sub cercul arctic, băieții de la Amon Amarth au condus un asalt de vreo oră jumătate, într-un stil specific trupelor mari. Solistul a încercat și puțină română, cam stricată, ce-i drept, dar apreciată de public. Au cântat piese destul de multe de pe noul album- Surtur Rising (pe care, spre rușinea mea nu l-am ascultat nici până acum), dar și alte piese mai vechi și mai cunoscute mie. Nu enumăr setlistul, pentru că nu l-am memorat.Pot să zic doar că în sală/cort a fost destul de multă voie bună și în față destul de multă agitație. Pe lângă metaliștii nelipsiți de la orice eveniment din București au fost și foarte mulți puști, fani Amon Amarth (și, îmi imaginez, mulți și special pentru As I lay…). Solistul Johan chiar a părut veritabil impresionat și a apreciat energia publicului din România.

El, la rândul lui și-a făcut treaba impecabil. Totuși, nu pot să nu remarc izul de rutină și de mecanicitate pe care îl emană uneori genul ăsta de trupe, cu multe concerte pe an, inclusiv festivaluri mari. Pe lângă clișeicele “it’s great to be here etc”, a mai fost o glumă de-a solistului făcută, pe piesa The pursuit of vikings, glumă pe care a făcut-o, absolut identic, și când i-am văzut acum doi ani la Metalcamp- atunci când a pus publicul să cânte după el versurile, a mai adăugat “it doesn’t matter if you don’t know the lyrics, it’s death metal, no one will know the difference”. Acum știu că-s cârcotaș, probabil atunci când ai o tonă de concerte pe an, e cam greu să fii original- plus că cei mai mulți n-au cum să știe toate astea dacă n-au fost prezenți să-i vadă și-n altă parte. Personal, mi-a plăcut concertul lor, cu mențiunea că în aer liber fac un spectacol sensibil mai mare, cu flăcări si alte chestii d-astea.

Ar mai fi două lucruri de spus despre public. Pe de-o parte gesturi de țărănie românească clasică de a intra în moshpit însoțit de vreo bere sau, mult mai grav, de câte o țigară aprinsă- chiar s-a ars cineva în felul ăsta, în cel mai literal sens. Pe de altă parte vreo 2-3 matoliți care intrau deampulea în lumea de pe margine, sau se împingeau pe acolo fără nicio legătură cu ritmul piesei care se cânta.

La final a mai fost o fază, obiectiv vorbind tragi-comică, pentru mine, personal, doar comică. Imaginați-vă 4-5 indivizi, cu vârste clar peste 25 de ani, unii chiar peste 30, din ce mi-a părut mie, care se bat pe un băț de tobă, aruncat de tobarul de la Amon. Bine, bătaie e impropriu spus. Fiecare ținea câte o mână fermă pe băț(ul de tobă), în timp ce cu cealaltă împingea pe cine apuca, dintre dușmanii pretendenți ai bățului. Din împinsătură în împinsătură au parcurs cam jumătate de cort. Nu știu exact cum s-a incheiat, însă unul, care clar a fost pierzător, era cu greu ținut de un prieten, lângă ieșire, din a sări la gâtul nu știu cui, care probabil că luase bățul. Per total, a fost o imagine cel puțin adorabilă.

Mă opresc aici, cu speranța să nu mai am de-a face cu așa organizare vreodată și că o să am  ocazia să-i văd și pe Septic mai pe îndelete.

Asadar, sunt la al patrulea – si posibil ultimul – concert pe taramurile scandinave. Din nou in clubul John Dee, un club mic, in care incap maxim 300-350 de persoane. Am ajuns cu putin dupa ora deschiderii, dar deja clubul era pe jumatate plin. Mi-am dus geaca la garderoba (da, ca e civilizatie, nu tre’ sa stai cu ea in mana ca in LMC, sa nu cumva sa ti-o fure careva) si am facut stop direct la standul cu produse promotionale. Nici o secunda nu m-am uitat la jumatatea de stand a celor de la Amon Amarth, pentru ca de cand eram in liceu imi doream sa am un tricou cu Entombed. Asa ca n-am stat prea mult pe ganduri si mi-am luat un hanorac si un fes cu taticii death-ului suedez. Urmatorul stop a fost la bar, unde m-am alimentat cu o bere, dupa care m-am indreptat spre scena, asteptand sa inceapa show-ul.

Pe afis erau anuntati in deschidere si thrash-erii de la Evile, dar din pacate si-au intrerupt turneul, bassistul lor decedand in Suedia…

Am asteptat momentul urcarii pe scena al lui LG Petrov si Alex Hellid cam 45 de minute. Intro-ul, cu niste lovituri de timpane care-ti faceau toate organele sa vibreze, a prefatat piesa Amok, de pe ultimul album, o piesa de pus publicul in miscare. Insa surpriza, lumea statea si se uita fix la scena, doar cativa oameni in fata ridicand mainile si gesticuland pe ritmurile piesei. A urmat, insa, un concert de o ora de mare clasa, cu piese de pe toate albumele suedezilor, printre care imi amintesc “Hollowman”, “Night of the vampire”, “When in Sodom”, “Rotten Soil”, “Chief rebel angel”, “I for an Eye”, “Stranger Aeons”, “Sinners bleed” si clasicele “Bitter Loss”, “Supposed to rot”. Multe din piese au influente clare de hardcore, si mai ales in concert suna foarte, foarte bine. Alex Hellid m-a terminat cu riffurile si solo-urile, iar Petrov m-a ametit cu energia lui, umbland pe scena de colo-colo. Pe final s-a mai destins atmosfera si in public si lumea a inceput headbanging-ul, impingerile usoare si alte manifestari tipice rockului metalifer (ha!). Spre satisfactia mea – si probabil a multora din public – concertul s-a terminat cu piesa “Left hand path”, piesa pe care mai toata sala dadea din cap. Petrov & co. s-au retras apoi de pe scena dupa ce ne-au salutat impreuna cu o plecaciune de respect, in aplauzele puternice ale publicului.

In pauza dintre trupe m-am mai alimentat cu o bere si am avut o mica discutie cu vocalul de la Entombed, care auzind ca sunt roman imi zice “dude, FIVE – NILL??? that’s a shame!!!” (apropo la meciul Serbia 5-0 romania), la care i-am intors-o “yes, but you’re not much better. you lost to Denmark”, remarca cu care l-am cam ranit, raspunsul lui fiind “please don’t remind me!”…

Iar dupa jumatate de ora, au venit pe scena si “nepotii” celor de la Entombed, Amon Amarth. Spun nepoti pentru ca, fara muzica lor, Amon Amarth e posibil sa nu fi existat, dar asta e alta discutie. Pe mine, sincer, nu prea ma atrage stilul vikingilor, dar in vara i-am vazut la Metalcamp in Slovenia si mi-a placut spectacolul. Insa cu totul alta discutie e cand vine vorba sa cante intr-un club mic. Muzica lor e prea epica pentru a avea grandoare intr-un loc mic. Sunetul mi s-a parut cam “infundat”, iar prestatia lor pe scena cam “ieftina”. Nu as vrea sa-i critic prea mult, pentru ca n-ar fi ok din partea mea. Pot spune doar ca publicul a fost foarte incantat de ei, cantand piesele impreuna cu trupa si raspunzand mereu la discutiile cu vocalul intre piese. Mi-a placut momentul in care a fost invitat pe scena Lars Goran Petrov, pentru a canta cu ei piesa “Guardians of Asgaard”, moment in care Johan Hegg l-a salutat cu respect pe “taticul” lui. Vikingii au cantat cam o ora si 20 de minute, dupa care s-au facut ca-si iau la revedere de la noi, insa era clar ca vor reveni cu un bis, care – normal – a constat in piesa de referinta “Pursuit of the vikings”.

Dupa cele cateva ore de metal bun, mi-am luat la revedere de la calitatea cluburilor underground norvegiene, cu gandul ca o sa ma intorc intr-o tara unde, daca faci o recenzie si o pui pe site, se gaseste mereu cineva sa se simta jignit. Dar, asta e viata, mergem inainte.

M-am pornit de dimineata impreuna cu prietenul meu spre un deal impozant din apropierea orasului. Pe varful lui a fost construita o cetate pe la 1100, ale carei ruine mai exista si acum. Curiozitatea ne-a impins spre acel loc si am facut o plimbare. Asta a fost principalul motiv pentru care n-am reusit sa ajung la primele doua trupe din ziua a treia.

Cand am ajuns la scena, pe un soare puternic, cantau Sonic Syndicate. Inca de la primele sunete si de la primul contact vizual mi-am dat seama ca-s “pusti” din generatia noua de metal. Ceea ce vor ei sa cante e un death metal melodic, insa, din pacate, cam ii fac de rusine pe conationalii lor suedezi care au inventat genul. Pe scena am vazut doi chitaristi si o bassista care aratau ca niste robotei: stateau nemiscati si dadeau din cap de mama focului. Pe langa ei se agitau de zori doi vocali, unul din ei pierzandu-si vocea la un moment dat. Chestia asta m-a facut sa zambesc amar si sa ma intorc sa beau o bere fara a-i mai baga prea mult in seama. Ziua continua cu nume mari si nu avea rost sa-mi consum nervii cu pustii astia. (Da, sunt cam arogant.)

Olandezii de la Legion of the Damned au intrat calmi pe scena si, dupa ce intro-ul s-a terminat, au trecut la treaba cu spor. Thrash/death-ul foarte sonor, cu riff-uri ucigatoare si cu ritmul tipic a pus in miscare masa de oameni din fata scenei. Daca n-ar fi fost baltile de noroi, cu siguranta s-ar fi ridicat praful. Am vazut primul circle pit al zilei si agitatie mare in fata. Au fost incalzirea perfecta pentru ce urma…

Mai trebuie oare sa spun cine sunt si ce canta LAMB OF GOD? Mai e necesar sa spun ca americanii au venit cu o pofta de show imensa, ca publicul nu mai avea rabdare sa astepte? In cele 20 de minute de asteptare de dupa Legion of the Damned, metalhezii au strigat minute in sir “Lamb of God” chemand trupa pe scena. Cand si-au facut aparitia Randy si compania, publicul aproape ca a explodat. Muzica dementa i-a luat pe sus pe toti si in fata scenei au inceput sa coboare crowd surferii inca din primele momente. “The pure american metal” al celor de la LOG a reusit sa puna in miscare chiar si pe cei care stateau mai pe margini si vocalul nu s-a lasat pana nu a vazut un circle pit imens in mijlocul publicului. Piese ca “Walk with me in hell”, “Redneck”, “Hourglass”, “Now you’ve got something to die for” n-ar putea lasa pe nici un metalist indiferent. Publicul a intrat in jocul formatiei pe deplin si cand s-a ajuns la final toata lumea isi dorea mai mult. La “Redneck” am vazut doua circle pit-uri si oamenii aproape s-au calcat in picioare, dar ce mai conta? Pe scena erau cinci zei!
— Tin sa fac o mica escapada de la cronica (o sa intelegeti de ce) si sa povestesc o chestie. Cu cateva ore inainte de a incepe toate concertele am fost la “shopping”. Prietenul meu si-a luat de la una din tarabe un tricou cu Lamb Of God, iar vanzatorul, cu chef de vorba, a inceput sa spuna ca il deranjeaza faptul ca toate trupele “de copii” si alea care nu prea au forta incearca sa impuna publicului cate un “wall of death” si ca de multe ori acesta nu-si are rostul. Asa a fost si in ziua asta, atunci cand Sonic Syndicate au cerut metalistilor un “wod”.. Adevarata muzica pentru asa ceva, spunea omul nostru cu tricourile, e metalul celor de la Lamb of God. —
Si la sfarsit, Randy anunta “I think you know what time it is…..” si pe ritmul tobelor lui Chris, se aude doar “one two three four” … si un adevarat wall of death face un haos de nedescris in fata scenei. Toata lumea era atat de energizata de riff-urile chitarilor, de voce si de tobe, ca n-ar fi fost de ajuns inca o ora in plus sa fie toti multumiti. Dar din pacate piesa s-a terminat si lumea s-a calmat pentru urmatoarea trupa.

Nimeni altii decat “regii” viking metal-ului au urcat pe scena dupa o pregatire de jumatate de ora. Pe langa probele de sunet, de data asta au mai fost instalate niste chestii negre pe scena, chestii care au facut ca show-ul sa fie unul special. Amon Amarth e alta trupa care nu mai are nevoie de introduceri. Suedezii au urcat pe scena si si-au facut treaba asa cum se astepta toata lumea. Deja bagati in priza de Lamb of God, pletosii au continuat circle pit-urile si headbanging-ul. Publicul a cantat impreuna cu trupa, iar chestiile negre au inceput sa arunce flacari. Concertul a fost superb, cu un Johan Hegg in forma de zile mari. Dialogul cu spectatorii a facut ca acestia sa se simta mult mai aproape de trupa si pe final aplauzele nu mai incetau, cerand un bis din partea trupei. Insa, din pacate, programul fiind foarte strict in cadrul festivalului, nu am mai avut parte de macar o piesa in plus…

O noua runda de ploaie, pornita in timpul concertului Amon Amarth, si faptul ca programul se schimbase din cauza intarzierii celor de la Dimmu Borgir, a facut ca urmatoarea trupa sa fie Deathstars. De atata oboseala acumulata si din cauza ca nu voiam sa repet experienta de la Blind Guardian, m-am hotarat sa plec la cort, cu riscul de a pierde inca o repriza de black metal si de a atrage ura celor care imi vor citi textul.

Ziua IV

Dupa trei zile de festival si atatea trupe pierdute, ma asteptam ca a patra zi sa fie una mai buna, mai ales ca pe afis erau anuntati Negura Bunget. Cu o zi inainte, insa, pe ecranele punctului de informare, romanii nu mai erau trecuti in program. Stiind situatia trupei ne-am gandit din primul moment ca e clar ca n-o sa mai cante, asa ca ne-am facut alte planuri. Bineinteles ca am prins iarasi cateva ore de ploaie torentiala si chiar daca am fi vrut n-as mai fi ajuns la scena. Normal ca in momentul in care am ajuns, pregatit pentru Vader, am aflat ca Negura Bunget cantasera inainte, ceea ce nu a fost prea placut.

Polonezii de la Vader au adus cu ei soarele in Tolmin si se pare ca au fost o trupa de bun augur pentru inceputul acelei zile. Publicul a incercat sa iasa din amorteala aburilor de alcool sau a ploii dinainte si s-a incalzit pe death metal-ul clasic al celor patru de pe scena.

Au urmat apoi Destruction, inca o trupa de thrash clasic din Germania. “Mosnegii” pletosi au adus un plus de energie pe scena si am ramas surprins sa vad ca la 45+ de ani pot sa faca fata exigentelor unui public tanar.

Si a venit un moment pe care il asteptam demult. Desi i-am mai vazut de doua ori pana acum, nu pot rata nici un concert Napalm Death. Nici nu m-am avut timp sa ma dumiresc ce se intampla, ca englezii au si inceput concertul. Fara intro-uri, fara aplauze, fara nimic. Au urcat pe scena si au inceput sa cante. A fost un moment de uimire pentru toata lumea sa observe ca Mark Greenway “canta” deja in secunda doi de cand a aparut pe scena. Taticii grindcore-ului nu s-au dezminit nici de data aceasta si show-ul a fost total. Publicul s-a trezit la viata si a inceput sa se agite in fata. Mark a fost aplaudat de fiecare data cand a dialogat cu publicul, facand, ca de obicei, remarci la situatia politica din lume si la eterna lui (si a altora) problema cu religiile. “You suffer” a picat brusc dupa una din multele piese cantate si a fost primita cu urale si aplauze. Nici n-am avut timp sa-mi dau seama ce se intampla, ca Napalm si-au terminat setlist-ul si se pregateau sa plece. Cum spunea si Greenway: “We play shorter times, but many more songs than other bands do…”

Dragonforce au fost ciudatenia serii. As putea spune chiar “nuca in perete”. Nu am inteles ce au vrut organizatorii sa faca punand o trupa de power metal intr-o zi in care au dominat metalele grele, hardcore-ul si grindcore-ul. Nici nu m-am sinchisit prea mult, cu parere de rau pentru fanii lor care citesc, si am stat la o bere cu prietenii la terasa cu umbra.

Si am stiut bine de ce m-am relaxat si m-am realimentat. New yorkezii de la Hatebreed au fost vedetele festivalului. Si sincer va spun ca nu-s printre favoritii mei. Insa hardcore-ul combinat cu metal, agitatia de pe scena, dialogul cu spectatorii, luminile, fumul, flacarile, totul a facut ca spectacolul sa fie total. Ritmurile sacadate de hardcore au pus in valoare adrenalina publicului si inca de la primele piese se facusera vreo 3 circle pit-uri, iar cei mai “avantati” pluteau peste publicul din fata scenei, ca apoi sa revina pentru un nou salt. La un moment dat, incantat de ceea ce vedea, Jamey a cerut publicului sa faca o chestie inedita: un circle pit in jurul “sound board”-ului. Da, ati inteles bine, s-a facut circle pit cu cateva sute de oameni in jurul “tarabei” celor cu sonorizarea. La “This is now”, “Live for this” si “I will be heard”, majoritatea celor prezenti si-au rupt coardele vocale si era aproape imposibil sa nu reciti macar in gand versurile, auzind atata lume simtindu-se bine. Spre final n-am mai rezistat nici eu pe margine si m-am dus mai spre mijloc, acolo unde era agitatia mai mare. A fost singurul moment pe toata durata festivalului cand m-am simtit o parte din public.

Down, dar nu jos. Super trupa americana a fost una din preferatele publicului, mai ales ca membrii ei nu sunt niste necunoscuti. Spre deosebire de toata agitatia dinainte, Down au mai calmat spiritele, chiar daca acum cativa ani buni Phil Anselmo n-ar fi acceptat ca cineva din public sa stea sa priveasca. Metalul melodios si starea generala de bine a facut ca show-ul sa curga de la sine. N-au mai fost circle pit-uri, dar au fost piesele la care publicul canta impreuna cu trupa. Piesele “clasice” – “Stone the crow”, “Lifer”, “Bury me in smoke”, “Temptation’s wings” – si aluziile foarte dese ale lui Anselmo la fumatul marijuanei au facut ca atmosfera sa fie una foarte placuta, iar surpriza serii a aparut la ultima piesa, cand chitaristii au fost inlocuiti de o tipa (?) si de Mitch Harris de la Napalm Death.. Pe final, dupa ce trupa s-a retras, Phil a revenit pe scena si a incercat sa cante impreuna cu publicul “Whole lotta love” (Led Zeppelin), terminand piesa cu “…and she’s buying a stairway to heaven….” Mai mult de atat nici nu cred ca-si mai dorea cineva. A fost finalul perfect al unei zile aproape perfecte.

Ziua V

Ultima zi… Nu puteam crede ca au trecut deja 4 zile si am ajuns la ultima, dar m-a trezit destul de repede ploaia nebuna care a inceput dis-de-dimineata. Dupa cum aratau norii ne-am dat seama din prima ca o sa ploua cam toata ziua. Deja noroiul facea legea peste tot si, dupa ziua frumoasa care fusese inainte, ne astepam la ce putea fi mai rau. Starea pe care o aveam cu totii ne-a facut sa intarziem mult la concerte si am fost doar la ultimele 3 trupe, dintre care doar doua ni s-au parut interesante.

Prima a fost My Dying Bride. Asa cum a observat si vocalul, vremea era perfecta pentru concertul lor: ploaie torentiala. S-a mirat si el ca inca mai era lume in fata scenei si ca inca spectatorii mai aveau rabdare sa vada pe cineva cantand. In stilul lor clasic, My Dying Bride au incantat urechile celor prezenti cu acordurile chitarilor, vioarei si a vocii lui Aaron. In general au cantat piese de pe albumele vechi, ceea ce m-a surprins destul de mult. De pe “For lies I sire” au cantat doar doua piese, in timp ce “Turn Loose the Swans”, “The Cry Of Mankind”, “Two winters only”, “For you” si alte piese “clasice” au dominat concertul. Publicul a fost pe masura si la final a aplaudat indelung prestatia englezilor.

Dupa o pauza de o ora, timp in care au cantat Edguy si noi ne-am “incalzit” cu o bere, au urmat titanii thrash-ului german, Kreator. Urmau sa fie ultima trupa din festival, asa ca mai toti cei care rezistasera pana atunci s-au deplasat la scena si au savurat zecile de decibeli care urlau din boxe. Spectacolul a fost pe marimea trupei si nu cred ca se astepta cineva la altceva. Nemtii au cantat piese de pe ultimul album, printre care au strecurat cunoscutele “Tormentor”, “Endless pain”, “Pleasure to kill”, “Flag of Hate” si multe alte piese care i-au facut cunoscuti in cariera. Prin forta pe care au aratat-o pe scena si prin show-ul facut, Kreator au fost cu siguranta o alegere buna pentru incheierea festivalului.

In timpul concertului Kreator, pe ecranele festivalului s-a anuntat ca vor fi 300 de beri gratis la terasa de vis-a-vis de scena, asa ca in momentul in care s-au stins luminile, lumea s-a precipitat in directia respectiva. Multi altii, obositi, dar multumiti de ce au vazut, s-au indreptat spre corturi/rulote/masini si au inceput sa se gandeasca la urmatorul festival pe care il vor vedea…

Asta e ceea ce am vazut in Slovenia. Din pacate n-am putut fi un observator obiectiv al acestui festival si cred ca nu voi putea fi niciodata. Sper doar ca cei care citesc aceste randuri sa ma inteleaga si sa fie multumiti cu ceea ce am relatat, am fotografiat si am filmat. Poate ne vedem vara viitoare pe la vreun festival!

O galerie foto puteti gasi aici:

Video:
My Dying Bride – Turn Loose The Swans
Napalm Death – Nazi Punks Fuck Off
Amon Amarth – Pursuit of Vikings
Lamb of God – Hourglass + Now you’ve got something to die for
Down – Losing All