Nu aveam cum să rezist la atâtea nume faine anunțate, așa că vineri seara, când am terminat treaba la birou, am fugit cu Angi într-o cursă contracronometru direct la Râșnov și am ajuns spre finalul concertului Igorrr. \m/

Efecte și riff-uri tehnice executate ca la carte, sunet impecabil, o soprană demențială și un public excelent. Într-o lume convențională și o industrie muzicală standardizată, Igorrr pare ori că vine de pe altă planetă, ori dintr-un institut de boli mintale. Iar noi, cei care îl ascultăm, pare că ne place mult pe acea planetă …

După Igorrr am dat o fugă la cazare (nu mai erau locuri în camp) iar de acolo am ajuns înapoi, la Amorphis. Au băgat niște reprize de death melodic, progresiv melodic … cu care au încălzit atmosfera.

Trupă old school pe care o admiram în anii ’90, o aveam pe listă demult, dar noile ei direcții mă fac doar să-mi placă și cam atât.

Au urmat apoi greii serii … Meshuggah. Au lovit necruțător cu riff-uri complexe și multe note pe secundă. Cu o prezență scenică autoritară au rupt audiența. S-a auzit răsunător și atmosfera a fost grea, așa cum trebuie să fie la o astfel de trupă. Am trecut prin toate piesele cu mâinile în aer și cu capul în headbanging. S-a terminat totul cu Future Breed Machine și nici că se putea mai bine!

Un lucru e clar: concertele Meshuggah rup de fiecare dată, i-am revăzut și anul trecut la Artmania. Au lucrat concertul la același standard ridicat și au dat pe spate. \m/

După durul atac al timpanelor, m-am oprit la scena cu cort, unde Marduk satanizau audiența. Am văzut până acum Marduk doar pe scene mari iar aici, pe o scenă mai mică, i-am savurat mult mai bine și personal. Mosh pit-ul, care m-a absorbit imediat, a fost însuflețit și dement de mișto. Mortuus a avut o prezență scenică provocatoare … deși sonorizarea n-a fost la cote prea mari. Dar au curs prea bine tobele și … așa e cu black metal-ul, nu trebuie să se audă oricum întotdeauna cristal.

Ziua următoare am ajuns la festival la Discharge, unde m-am întâlnit cu niște punkisti de pe la bar, ce nu lipsesc de pe la nicio hardcoreală. Trupa a executat un hardcore punk bombă și la obiect, cu forță și atitudine, iar publicul a format mosh pit-ul pe măsură.

După ce am mâncat foarte bine la Maggie’s Ranch ne-am întors în plin soare la Agnostic Front. S-au încins repede spiritele și s-a format un circle pit de nestăvilit în fața scenei. Oamenii au fost în formă, sunetul la înălțime și wall of death-ul m-a absorbit ca un magnet în vârtejul din fața scenei.

La un moment dat, în mijlocul oamenilor a apărut cu chitara Vinnie Stigma, și a cântat de acolo Friend of Foe, înconjurat de voci și de fani.

La final, au strigat și cântat un tribut pentru Joe, Johnny, Dee Dee și Tommy … cei ce-au însemnat formarea scenei punk în univers … veșnicii Ramones, Hey, Ho, Let’s Go! Și așa s-a terminat cu satisfacție și transpirație, ceea ce se cheamă un show foarte reușit Agnostic Front.

După o pauză de chill out, ne-am întors la istoricii Obituary \m/ unde l-am găsit pe Răzvan & co. Dacă Death sau Morbid Angel au pus bazele death-ului, Obituary în mod clar au definit genul. Au început în forță, sonor … puternic și au continuat furioși și iuți la riff-uri. Capetele cădeau și se ridicau cu aceeași rapiditate ca în anii ’90. A sunat așa bine că nu știu când a trecut concertul și totul s-a încheiat cu Slowly we Rot.

După încă o raită prin zonă, ne-au atras atenția niște suedezi foarte faini, Avatar, pe care nu-i mai ascultasem până atunci. Jucau un metal teatral, dar bine executat, am avut senzația că asist la un dark cabaret in versiune metal. Rupeau cadențele și ritmurile între piese, de la un death au trecut la o piesă exclusiv pe pian și apoi iar heavy mental dark cabaret. Între piese vocalul a jucat scene de interacțiune cu publicul, cu fețe-fețe și scamatorii verbale, care se terminau în râsete, răspunsuri și aplauze.

Pot să remarc piese foarte reușite ca Smells Like a Freakshow sau Colossus, cu un instrumental bine pus la punct și un timbru vocal foarte reușit. Mă mir că n-am știut de ei până acum, dar au trecut categoric în wishlist.

Au urmat In Flames, headlinerii festivalului și ai serii, dar nu neaparat și ai mei. Au o abundență de melodic, de show, de instrumental și mai ales de bărci în public. S-au plimbat de colo-colo, au căzut, s-au pus iar în barcă, cam ca la Disney. S-a cântat în forță și au făcut ceva atmosferă care a încins bine spiritele adunate la trupa mainstream a serii.

Ziua s-a închis cu Abbath, care au vâjâit un black metal clasic și interesant pe scena de la cort, trupă fondată de Abbath după ce a părăsit Immortal. Ostilitățile s-au desfășurat dinamic, chiar dacă sunetul nu prea a ajutat. Au lucrat o blackăreală adâncă, tocmai bună de adulmecat la ore târzii.

Duminică, după o tură reușită în Brașov, am ajuns la Dying Fetus. Trio-ul american au rupt normele iar publicul a rupt rândurile și s-a format un mosh pit nervos și furtunos.

Au urmat Epica, care au levitat notele și au creat ceva momente de solemnitate simfonică. I-am urmărit ușor contemplativ, e opertă gotică metal, care te compleșește subtil și pe nismțite, dacă ai răbdare să-i asculți.

Și în fine, au urcat pe scenă headlinerii zilei, războinicii de la Arch Enemy. Eram curios să văd cum sună trupa cu noua vocalistă Alissa White. Are o prezență spectaculoasă, growl-ul a fost la înălțime, se ridică destul de bine la standardele formate de Angela. Prin comparație, însă, Angela avea tonalități mai curate în voce și avea o atitudine mai pregnantă pe scenă, mai personală, în special prin constantele mesaje împotriva religiei.

Suedezii au trimfat pe My Apocalypse, We Will Rise și s-au autodepășit cu Nemesis care a sunat imaculat.

Cam asta a fost Rockstadt-ul de anul ăsta, foarte suedez, se anunță la fel de interesant și la anul.

Stay mental! \m/