Gărâna Jazz Fest 2018

•  

De mai multi ani tot auzeam de festivalul asta din munti … si ce misto e atmosfera, asa ca miercuri seara m-am hotarat sa plec de dimineata cu duba “woodstock”. Cu Vali la volan, Victor, Tudo si alti betivi am purces la vreo 8-9 ore de mers prin Baragan, Oltenia, apoi pe langa Dunare, ca sa ajungem undeva prin inima Banatului.

Pentru ca era totusi joi, pe drum eu am dat o groaza de telefoane, lucrand cumva in miscare, printre popasuri pitoresti si vorbarie de drum, cu o frumoasa pauza la nemuritoarele Bai Herculane.

Dupa vreo 8-9 ore de mers, am ajuns in final la Garana, intre munti si paduri in Poiana Lupului unde am pus cortul. Intre muntii aia, in timp ce desfaceam bagajele am auzit dinspre zona festivalului o voce feminina placuta, care covaruia piese Leonard Cohen, Tom Waits … si care te cam chema la ea, asa ca am intrat in zona concertului.

Atmosfera prietenoasa s-a simtit inca de la intrare, gasind un public placut pe bustenii din fata scenei, ascultand cu pasiune sunetele interesante care se imprastiau peste tot. Cu foamea in gat, am ramas surprins sa gasesc multe zeci de feluri de mancare, multa gatita, care mai de care mai imbietoare. Dupa ce ne-am luat de-ale gurii, am inceput sa fremat imediat pe vocea unei asiatice foarte misto, pe nume Youn Sun Nah, care in atmosfera aia m-a bagat pe loc in delir muzical.

Ce facea femeia cu vocea aia… te ducea in nirvana. Din pacate s-a terminat prea repede, am prins doar ultima parte a concertului. Insa vocea si mai ales modul in care si-o folosea, m-a facut sa vibrez cum rareori am facut-o si a fost cea mai tare prestatie pentru mine din tot festivalul. Cantecele au fost emotionante, sensibile, iar vocea foarte patrunzatoare. Era acompaniata de o chitara bass manuita incet si cativa instrumentisti de jazz. Nu era insa nevoie de prea multe inafara chitarii… pentru ca vocea aia in contrast cu linistea si prin modul in care era manipulata, facea totul.

Dupa asta, Florian Lungu, amfitrionul emisiunilor de jazz de la tv si de oriunde … (cel ce prezenta si ”Unora le place jazz-ul”) facea printr-un mic discurs introducerea tuturor trupelor. Asa a facut intrarea unui grup german Sebastian Studnitzky Quartet… care au inceput sa cante jazz-ul ala instrumental pe care bei seara un pahar de vin si pretinzi ca te uiti la un film cu cineva … un jazz putin romantic, sofisticat, poate usor experimental, de interesant de gustat intre muntii aia, in noapte. Si la o asa punere in scena, sonorizarea a fost pe masura. Boxe imense si bine acordate erau amplasate peste tot in jurul bustenilor din fata scenei, astfel incat sa nu ratezi nici cel mai subtil acord din tot peisajul muzical. Da, sonorizare de exceptie.

Ana imi da mesaj curioasa: “e, cum e?” II raspund “Jazz si frig”. Da, nu se merge acolo fara haine groase, frontala si bocanci. Ma echipez corespunzator la cort si revin chiar cand intra in scena Pink Freud, trupa indelung laudata de camarazii de festival.

Si da, trupa nu era de ratat, fac o combinatie instrumentala interesanta intre jazz si punk rock noise ceva, tin solo-uri lungi si interesante de saxofon bass pe chitari si tobe … canta un jazz dinamic si sunt de efect. Era ultima trupa din seara aia, dar somnul ma dobora asa ca spre final am luat drumul cortului si am dormit bustean.

Ziua urmatoare incepe vesela … te trezesti intre muntii aia frumosi pe lumina, cu multi oameni foarte misto in jurul tau … Da, merita din plin sa petreci cateva zile acolo! Cabana de langa festival e dotata cu multe prize si cei care se simt harnici de dimineata asa cum ma simteam si eu atunci … isi pot face munca cu laptopul acolo, gustand niste merinde banatene gustoase. Nu e semnal bun in toate retelele, unora le convine si isi inchid telefonul de tot lasandu-se prada atmosferei de festival, altii ca mine cauta de zor locuri bune unde poti vorbi la telefon chestii.

La corturi, facem activitati de munte, bem, palavragim si radem, jucam cubul, Tudorita coase tricouri. Vali imi povesteste istoria festivalului Garana de la care nu lipseste niciodata, ii place asa de mult incat intr-un an s-a dus singur.

Cica fiind sat germanic, astia aveau jazz-ul in sange, il cantau in biserici si la adunarile din sat, atragand astfel multi simpatizanti. Se chema Wolfsberg care inseamna Muntele Lupului iar acum se cheama Garana care nu inseamna nimic. Prin ’96 s-au incins niste cantari sus La Rascruce cu multi jazzmeni veniti din toate partile … si atunci s-a nascut ideea festivalului. Imi povesteste de Marius Giura, organizatorul permanent al festivalului, care e mai mereu apasat, nemultumit … festivalul avand pierderi multi ani la rand, pana recent cand doar isi acopera cheltuielile. Cumva suna asta cunoscut. Ca o reduta culturala sa traiasca trebuie ca cineva sa faca compromisuri. Trupele costa mult sa le aduci pana acolo, si da, profitul e ala spiritual … cam asa e peste tot cu muzica daca nu esti Marcel Avrem sau U2, asta o stim cu totii.

Urcam La Rascruce. Loc mai frumos si mai cald ca ala rar am vazut. In curte canta trupa Auăleu si oamenii aplauda, canta, se simt super bine. Tin un show in curtea insorita, care e in esenta o piesa de teatru muzicala. Elementele comice si versurile foarte funny se imbina cu instrumentatii de jazz si chitara, waw ce frumos. Ma duce cu gandul la show-urile Adei Milea, mai ales la cele din ultimii ani, cu mai multi actori scena. Concertul e captivant asa ca il urmarim veseli, Tudorita inca coase.

Ce misto e cand bei si nu mai numeri berile … Mancarea banateana de acolo accesibila si din abundenta, facuta la cazan completeaza berile, mananci ca sa poti bea mai mult si mai mult … Urmeaza Emil Bâzga Quartet. Ei linistesc atmosfera si imbie instrumental super frumos blues-ul cu jazz-ul, gypsy blues. Se canta de jale la saxofon … tot locul ala e atat de deasupra … mult deasupra concretului … Ana ma intreaba prin mesaj iar, cum e? … e cum sa fie, Jazz si alcool!

Urmeaza niste timisoreni Exit Ozz. Tudorita asculta concertul si coase in continuare iar daca ai citit pana aici probabil te intrebi ce dracu tot coase Tudorita? Pai tricouri misto pentru oameni boemi, iar asta e pagina ei de facebook. Beau cu Vali si cu Victor, unii vin la povesti, altii pleaca, nu-i cunosc pe toti dar aici nu are nicio importanta, vorbim ca si cum ne-am cunoaste, radem si glumim luati bine de alcool si jazz-ul devine brusc post rock misto si agresiv. Cat de efect este sa o dai din jazz in riff-uri suparate metalice si apoi iar in jazz, si apoi iar in riff-uri. Din cand in cand o voce completeaza asta si efectul e super, ba stoner, ba jazz, ba mai stiu eu ce … buni timisorenii, merita din plin.

Se termina si plecam in apropiere la o pensiune Gotschna, cea mai misto din zona …. cu un peisaj mirific, de unde se vede si se aude muzica din Poiana Lupului. La Garana, ziua sunt concerte La Rascruce, iar seara jos in Poiana Lupului sunt greii zilei, adica ai serii.

La cort fetele isi fac toaleta de seara, asa ca imi schimb si eu tricoul ca sa nu par un nespalat. Dusuri nu sunt dar garla e aproape. Cant romanta mea de betie … Nu se poate … si ne mutam in zona festivalului, unde nu poti trece impasibil, fara sa gusti din ofertele de mancare gustoasa de la tot pasul. Da, si muzica trece prin stomac!

Ok, deja ascultasem o groaza de jazz live si inca mai incapea. Urmeaza Bandes Originales si acum ascultam muzica de film. Stii acordurile alea si suntele pe care le auzi pe momente tensionate sau suspans in filme? Alea erau. Si normal starea psihedelica ascultand asa ceva, dar jazz-ul asta avangardist de la Garana este cumva atat de mental si atat de direct adresat psihicului … si nicio stare de genul asta nu e completa fara alcool. Berile de Silva draft care erau peste tot mereu au fost gustoase, daca sunt suficient de reci se pot bea in cantitate mare, mai ales la 5 lei, probabil de aia avem tot asta la bar.

Dam ture printre busteni si prin festival, Vali si Victor cunosc multe figuri de acolo si daca nu ii cunosc se imprietenesc usor cu oricine. Preferatii lor sunt barmanii sociabili si spirituali pe care incearca sa ii imbete la locul de munca. Bai da chiar totul e misto, pur si simplu nu gasesti oameni antipatici si nici betivi antipatici.

Si capul de afis al serii este un israelian, Avishai Cohen’s Big Vicious despre care aflu ca ar fi unul din cei mai buni trompetisti. Isrealianul, impreuna cu 2 chitari electrice si 2 tobe, face ravagii. Fiind atras in cheep talk de betivaneala, la inceput nu i-am dat mare atentie dar cand am observat ca sunetele alea avangardiste curg din toate partile si imi inunda creierul, am lasat cercul betivilor si m-am asezat pe un bustean ca sa ascult mai bine. Iar prestatia asta instrumentala a fost pentru mine cea mai buna de la festival.

La festivalul asta aproape totul e instrumental … si e foarte bine asa, aici trompetele si saxofoanele tin loc de vocal, iar muzica se concentreaza mai mult pe urechi si putin spre deloc pe show.

Da, a fost impresionant! Concertele serii se terminasera dar betivaneala prin camping abia incepea, eu cu Victor fiind printe ultimii betivi ramasi. Si cum betivii vorbesc aceeasi limba abstracta ne-am inatnit cu alti ultimi betivi din camping care vorbeau aceeasi limba abstracta si cu care am palavragit verzi si uscate … ca prin farmec amintindu-mi ca fiind intr-o zona oarecum germanica, e timpul sa strig spre dimineata zene putzen!

Sambata, desi cica ar fi fost cea mai tare la partea de lineup, am luat singur duba goala si am plecat pana intr-o localitate langa granita numita Periam, unde urma sa asist la concertul The Exploited, dar asta in episodul urmator.

Cum spune mentorul meu de betii muzicale nocturne Nic Cocarla: Think jazz punk attitude!

 


Scris de: Ciprian , 21 July 2018

Ultima modificare: Ciprian , 25 July 2018