Flaut cantat intr-un picior, ghici ciuperca ce-i?

•  

Da, nimeni altul decat Ian Anderson si flautul fermecat au fost de curand la Sala Palatului. N-ai fi zis ca Jethro Tull mai exista acum in 2017. Dar pentru ca mai exista am zis sa-mi iau bilete ceva mai in fata, sa vad cat mai de aproape unul din cele mai importante personaje din istoria progresivului, ajuns acum la aproape 70 de ani. Asa ca tocmai cand ma pregateam sa introduc datele cardului am primit vestea de la Ana ca vinde cineva pe net bilete la categoria B la jumatate de pret. N-am stat pe ganduri si le-am ‘rezervat’ imediat.

Carevasazica pe la 8 fara ceva m-am infatisat la Sala Palatului, urcand deja treptele spre sectorul locurilor repartizate, in atmosfera vechilor sedinte de partid care emanau din toti porii peretilor, covoarelor si scaunelor tapitate grena. Consumul si vanzarea de alcool erau interzise cu desavarsire.

Si fara ca show-ul sa se lase asteptat si fara nimic in deschidere, componenta total reconstruita Jethro Tull a intrat in aplauze pe scena. Pe Ian Anderson nu-l identifici asa usor ca statura din prima, nu mai e acelasi ‘arlechin’ inalt si cu parul lung din anii ’70, dar il recunosti imediat din momentul in care incepe sa degajeze gestica si energia care il mana la cantat si la concerte de 40 de ani. Din pacate vocea l-a cam lasat, dar asta a compensat cu pasiunea pe care a depus-o constant timp de 2 ore. Au fost proiectate permanent in spate imagini alb negru si color care sustineau temele pieselor.

Au inceput cu Living in the Past si am intrat usor usor in atmosfera british specifica. Apoi piesa dupa piesa, era povestita fiecare la inceput de domnul Anderson cu semnificatie si istoric, cu tema si data, incapand cu anul 0 al rock and roll-ului cum imi place mie sa-i spun anului 1967, atunci cand s-au nascut si ei impreuna cu toate celelalte nume care au facut revolutia sunetelor… mergand din piesa in piesele pana mai recent, aproape de zilele noastre.

Sonorizarea a fost suprinzator de buna, fata de acum trei ani cand s-a auzit ca in fundul cutiei. Sunetele au curs acum tare si frumos, ca sa nu scapi vreunul si sa poti sa contemplii suntele progresive, insiruite in forma lor bine elaborata de englezi.

Dupa pauza concertul a capatat o alta intensitate. Momentele de liniste in care numarul il facea doar Ian cu flautul, erau deliciul audientei si-ti luau putin mintile. Iar cand a inceput My God mie mi le-a cam luat de tot. De la primul acord sala a explodat in aplauze iar mai apoi, recunosc ca am intrat intr-un mic delir melodic si liric. In fundal erau proiectate cruci, icoane, biserici, simboluri religioase, toate fiind desfintate rand pe rand de gura neiertatoare si prea accentuata si articulata a inconfundabilului Anderson. Si fara sa ai timp sa aplauzi sfarsitul, a inceput direct tare si si in forta Aqualung. Si acum ma infior pe piesa asta.

Au facut in mod elegant si toate numerele necesare unei trupe care se trage din cele mai vechi timpuri ale rock and roll-ului: solo de chitara, solo de tobe, solo de clape (soloul de flaut nu se pune, ala a fost permanent si a fost sublim) bis, rebis, prezentarea membrilor, aplauze, plecaciuni, iar apaluze.

Iar acum recunosc ca si pentru tupa asta ca si pentru multe alte nume trebuie sa-i dau credit lui Sorin, prin ’98 o caseta de-a lui a nimerit complet din gresala la mine, si vrand sa aflu ce era pe ea, am inceput sa-i ascult curios, iar mai tarziu el a inceput sa-mi povesteasca cu patos de ei pana m-am convins ca imi plac si mie.

Cam asta a fost si cu concertul asta, a meritat din plin si a marcat o seara reusita. Si da, mai tot timpul a cantat la flaut intr-un picior.


Imagine preluata de pe www.iconcert.ro

Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on Pinterest

Postat în:

Cronica de concert

|

Etichete:


Scris de: Ciprian , 9 March 2017

Ultima modificare: Ciprian , 7 April 2017




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *