Iron Maiden si amintiri din copilarie

A fost odata ca niciodata Iron Maiden, cu totii ii ascultam cand eram mici. Acum suntem mari, nu prea ii mai ascultamn, dar au venit iar in oras.

Nu aveam in plan sa merg dar spre seara am plecat pur si simplu si am ajuns la concert mai tarziu, dar inca pe la primele piese. Scena mare, oameni multi veniti cu mic cu mare, bilete scumpe, dar o fericire generala intinsa pe sute de metrii patrati. Cand am intrat l-am auzit pe Bruce glumind foarte dezinvolt pe scena: cat am scris noi piesa asta in ’80, clar voi erati ocupati sa populati tara cu metalistii aici de fata. Era Children of Damned, cantec la care toata lumea care nu avea o bere in mana a tinut ritmul cu mainile pe sus. Eu nu, eu am de obicei o bere in mana.

Ca si la Brian May, intre public si Maiden era o scena foarte inalta, un puhoi de oameni si multe milioane de euro. In rest, aceeasi trupa cu aceeasi vitalitate, chiar daca au trecut multi ani, aceeasi motivatie, multa bere si mult heavy mental de masa, ce mai … era sarbatoarea Maiden in piata constitutiei. Nu-i rau sa vezi mii de oameni band bere pe asfalt, dand din cap cu spatele la palatul ala mare si bucarandu-se de refrenele si ritmurile copilariei. Si a fost plin de copii, ca la gradinita, doar ca era un concert. Multi erau tinuti in carca de parinti … erau acolo toate generatiile posibile. Oricum, Maiden mi se pare trupa perfecta pentru educatia de la varste fragede. Pune-i oricarui copil Fear of the Dark si n-o va uita niciodata.

La partea de sunet nu prea inteleg cum la milioanele alea de euro nu se poate asigura un sunet decent peste tot. S-a rezolvat problema pe parcurs, dar la incasarile alea calitatea sunetului trebuia sa zbarnaie de la inceput.

Scena era intens colorata si decorata cu un mic zid, iar in spate rulau teme diferite la fiecare piesa cu nelipsitul Eddie. Bruce canta si alerga de colo colo pe zid, iar in fata erau mereu Harris, Murray cu restul chitaristilor Maiden. A fost si The Trooper, cand publicul a atacat verbal inca de la inceputul piesei: You’ll take my life but I’ll take yours too!! Cum poti sa te abtii?

A fost si cateva ceva de pe ultimul album The Book of Souls, pe care ascultandu-l acum imi dau seama ca nu e rau deloc. Sau o fi vocea legendara a lui Dickinson? Probabil ca n-ar suna la fel fara. De fapt, Maiden e unul din putinele cazuri de trupe vechi care n-au incetat sa scrie muzica in aceeasi nota creativa. Dar ca la orice trupa consacrata, deliciul nostru al tuturor raman …. the old stuff, macar ca ne aminteste la randul nostru de copilarie.

Screeeaaaam for me Buchareest!

Si s-a tipat. Bruce a fost in mare forma, activ, spiritual … el cantand cu fata la Casa Poporului si noi urmarindu-l cu spatele la ea, a tinut la un moment dat sa se exprime in legatura cu asta: It’s fucking ugly!! Apoi a tinut un mic speech despre simbolistica ei si despre caderea imperiilor. A remarcat ca in public sunt multe steaguri, multe natii, dar toti sunt uniti de aceeasi pasiune. Si de ce altii nu pot face acelasi lucru si trebuie sa se bata intre ei? Faina atitudine antinationalista!

Si spre sfarsit au venit si piesele asteptate de toata suflarea. Fear of the Dark si explozie de bucurie! Ce cor puternic poate face forta multimii! Si ce bine se aude un refren fredonat in acelasi timp de mii de oameni.

Decorul din spatele zidului de pe scena se schimba la fiecare piesa, si arata ca intr-un trenulet al groazei de la Disney, cu Eddie in diferite ipostaze dracesti si Bruce alergand energic peste tot pe scena, n-are cum sa nu-ti placa.

Maiden! Maiden! Maiden! si The Number of the Beast! … acum o fiara uriasa cu coarne troneaza impozanta pe scena. Copiii, parintii si bunicii sunt in delir. Toti fac coarne si fredoneaza 6, 6, 6!!

A mai fost Wasted Years si s-a terminat, a fost frumos, pur si simplu nu exista concert Maiden nereusit!

Thy Art Is Metal

Incep articolul, ca niciodata, multumindu-i foarte mult lui Miluţă Flueraş pentru fotografiile care apar mai jos.

Si-acum va povestesc cum a fost la concert. Am ajuns joi seara, impreuna cu Andreea, pe la 21:30, in Fabrica. Acolo i-am gasit pe scena pe Negative Core Project, care cantau in fata a cel putin 100 de oameni.

A fost o surpriza foarte placuta sa vedem ca era deja lume in club. Si nu doar ca era lumea acolo, dar atmosfera era foarte destinsa, cu moshpit-ul pornit si cu agitatie la maxim. Am prins doar doua piese si jumatate de la baieti, dar cred ca a fost de ajuns ca sa intru si eu in atmosfera.

In timp ce NCP bagau ultima piesa, am intrat in camera cu merch ca sa vad cum se prezinta treburile, dupa care am mers si ne-am luat o bere. In timpul pauzei asteptam sa mai vina niste prieteni, dar nu am avut norocul. Asa ca, atunci cand i-am vazut pe californienii de la Fallujah ca sunt aproape gata, m-am deplasat undeva mai in fata, ca sa ma bucur mai mult de show.

Desi la baietii nostri lumea intrase in atmosfera, nu stiu ce s-a intamplat, dar la primele doua piese ale americanilor a fost o moleseala totala. Or fi de vina tigarile pe care le-au tras afara in pauza… nu stiu ce sa zic. Oricum, trupa a cantat foarte bine pe scena si incetul cu incetul ne-a bagat in atmosfera creata de sunetele lor. Usor-usor lumea s-a mai animat si s-a incins putin si un moshpit. Parerea mea de rau e ca trupa n-a prea avut timp sa se desfasoare, pentru ca 45 de minute nu sunt de ajuns pentru o trupa de progressive atmospheric metal. Maybe next time.

Daaar, in timp ce cantau americanii pe scena, am fost gasit de prietenii Tase si Razvan, care tocmai venisera de la barul Trei Betivi si erau in chef de distractie.

Si nu au asteptat prea mult, pentru ca australienii headlineri ai serii, adica Thy Art Is Murder, s-au miscat destul de rapid si ne-au bagat in priza.

Lumea se adunase repede de la fumurile trase afara si cand au aparut pe scena “cangurii” totul era pregatit. Si a fost si de ce, pentru ca inca de la prima piesa a iesit haos. Moshpit-ul s-a incins, lumea s-a avantat spre scena si inapoi si piesele au curs. Cred ca a fost cel mai reusit show de anul asta in Fabrica. Circle pit-ul pornea de la scena si se intindea pana aproape de jumatatea salii.

Cand te uitai din spate pana spre scena vedeai lumea dand din cap pe ritmurile sincopate care se auzeau din boxe. Apoi am prins si un “mini wall of death” in care m-am avantat cu tupeu si tot asa mai departe. A fost super-mega-giga misto totul. Lumea venise pentru show si asta a primit, dar a si facut show, iar asta e cel mai important.

La sfarsit am distrat-o putin pe Andreea bagand niste dansuri hip-hop cu Tase, care era deja “impuscat” si, dupa ce mi-am cumparat niste tricouri, am iesit afara si am stat la povesti impreuna cu Alex (vocalul de la Fallujah) si Razvan in compania prietenilor. Ce sa mai zic… a fost o seara perfecta!

Deschidem barul trei betivi :-)

De mult timp ne zbura din cand in cand gandul la un bar. Acum in sfarsit il deschidem. Mai bine spus il redeschidem sub marca Trei Betivi, pe locul in care si-a facut veacul barul nostru de suflet multi ani de zile, Fri Kultur. Niciun alt loc n-ar fi fost mai potrivit si in niciun alt spatiu nu ne-am fi regasit mai mult ca asta. Aici am petrecut multe nopti si multe momente de betii muzicale memorabile in ultimii 6-7 ani.

Dar si ultimul an tot pe aici l-am petrecut incercand deschiderea barului si tinandu-l astfel cumva doar pentru noi. A durat ceva pentru ca, administrativ vorbind, cand autorizatia de functionare era aproape gata s-a intamplat nenorocirea din Colectiv si asta a blocat totul, nu s-au mai eliberat autorizatii noi pana in aprilie anul asta. Demersurile au devenit mai birocratice, lente si greoaie, dar intr-un final s-au rezolvat.

dav

Nu conteaza cine-i actionarul, cine-s administratorii si cine tine contabilitatea. La partea ideologica, culturala si, mai ales, subculturala a barului veghem cu totii.

La bar raman o parte din aceiasi oameni de la Fri Kultur, care au incredintarea noastra ca vor face treaba buna, asa cum au facut si pentru vechiul bar, in care ne-am simtit mereu atat de bine.

La intrare gasiti noul logo Trei Betivi, lucrat de Costin Chioreanu, iar pe pereti amprentele noastre sub forma de afise sau multe coperti muzicale de albume, pentru ca, asa cum bine a formulat un raposat betiv odata, muzica se asculta pe albume :-)

Deschidem vineri 1 iulie, cand facem inaugurarea oficiala, si va asteptam la o bere pe Strada Vasile Lascar, nr. 66, sa povestim si sa ne imbatam cu muzica.

Blazzajul de sâmbătă seara

Blazzaj există încă din 1996. În 20 de ani de jazzisme au scos doar două albume. Se auzea deja de prin aprilie melodia Plusunu – așadar, parcă se aude bass-ul unui album nou prin toamnă (da, 20 de ani, se pune și FunkinLeFree).

Mergem în Control deci, la concert. Ceea ce era prevăzut să înceapă la 21.00, a început de fapt, mult mai târziu. I-am văzut cârlionții lui Petre cum a intrat în sală, apoi Vita și toată seara a decurs perfect în ritmuri de acid-jazz, funk și, bineînțeles, puțiiiiiin de tot hardcore. E imposibil să nu simți în vocea lui Tavi faptul că face parte și din Implant pentru refuz, omul ăsta nu se poate abține, îi mai scapă o grohăială, două.

Au deschis seara cu melodia Blazzaj, cu Tavi jos, în fața scenei, cum altfel? A dat startul perfect, lumea avea energie, s-a strâns o adunătură frumoasă de oameni cu energie, gata să dănțuiască. Mai puțin unul dintre bețivi, care, destul de sceptic, își exprima regretul că nu se strâng la fel de mulți oameni și la un concert grind.

Blazzaj-jazzEi bine, au urmat “Macadam”, ”Armata-i anti-funk”, “Am tot ce vrei”, “Piersicoaso”, “Ograda”, “Ghetoul de aur”, “Soldații de funk”, zău că nu mi-am dat seama cum a trecut timpul și deja îl aud pe Vita cum prezintă membrii trupei și se pregătesc să plece de pe scenă.
Cum să plece așa repede? Concertul parcă abia începuse! S-au întors, bineînțeles și au vrut să închidă cu “Urma”. Nu a fost să fie, au fost chemați din nou să transmită căldură națiunii cu “Noi aducem căldură”, cu Tavi tot jos, în fața scenei.

Mi-a fost dor de un concert în care să urlu versurile pieselor, să urlu că vreau să se întoarcă pe scenă. O trupă frumoasă, o culoare proprie, un jazz foarte ritmat și chiar mă bucur că încă prinde în România o trupă de genul.

Rămăsesem la o țigară după ce s-a terminat concertul și mă îndreptam către ieșire când mi-a apărut în față musiu Petre Ionuțescu. Nu m-am putut abține, l-am înbrățișat și m-am purtat ca o fată de 15 ani care se întâlnește cu artistul preferat.

În altă dezordine de idei, să fi fost vremea de afară, faptul că am băut cu o bere prea mult, sau un dor maxim pentru că nu am mai fost la un concert Blazzaj de ceva ani, seara a fost mai mult decât frumoasă. Pot doar să aștept cu nerăbdare următorul concert cu lansarea de album care sunt convinsă, nu o să dezamăgească.

Tschuss!

Poster: Andrei M