Roger Waters, US + Them

•  

Roger Waters, 4 Mai @ Sofia, Arena Armeec

De curand am dat o fuga pana la Sofia pentru concertul lui Waters. Asa ca am umplut masina cu rucsacuri, cu Ana, Victor si Mihaela… si am pornit intr-un drum lung de 360 de km.

Tot timpul eu am facut glumite despre Waters ca fiind un superstar, rock super star, cel mai tare rock star superstar. Asta pentru nivelul grandoman al concertelor lui si vocea prea autoritara din spatiul public din ultimul timp. I-a criticat puternic pe Radiohead si Nick Cave pentru ca nu l-au ascultat si au cantat in Tel Aviv, neluand parte la boicotul cultural al guvernului israelian, impotriva incalcarii drepturilor palestinienilor, conflict vechi care iar a escaladat acum, odata cu mutarea ambasadelor. Pe de o parte mi s-a parut cam deplasata atitudinea asta imperativa fata de alti artisti, pe de alta parte imi place activismul lui politic, reusind sa anuleze cele mai multe concerte din Israel. Stiam deci ca show-ul va fi in acelasi timp si un discurs politic pertinent, plin de expresivitate, mesaje si simbolistica …

Cand am ajuns in Sofia, nu ne-am mai dus la hostel sa ne cazam, ci direct la concert, Sala sporturilor, din cate am inteles. Acolo, parcarea daduse cu mult pe afara si parea sa fie depasita de situatie creand blocaje, asa ca am format impreuna cu celelalte masini … parcari spontane pe sosea. Am ajuns la concert intr-o arena modernizata si bine pusa la punct, fara coada la intrare si cu suficiente puncte de bere sa nu se formeze cozi prea mari. Asa ca dupa ce ne-am alimentat cu ‘benzina’ lor Kamenitza si ne-am cautat pozitia in arena. Am realizat ca nu trebuie sa cautam prea mult, Waters fiind bolnav cu sunetul, sigur a avut grija sa se auda peste tot la fel de bine. Si asa a si fost…

La fel ca la The Wall, rolul principal l-au jucat proiectiile uriase. Totul a inceput cu genialele “Speak to Me” si “Breathe” insotite de imaginile din spatiu cu Pamantul. Ne-am simtit pe taramurile pinkfloydiene ascultandu-l pe Waters cantand cu cei din trupa lui perfect de bine “One of These Days”, “Time”, “Welcome to the Machine”, cu simbolurile si elementele video ale fiecarui moment, reconstruite, updatate, tridimensionate …

Echipa si vocile din spatele lui Waters nu au gresit nicio minisecunda si nicio octava, totul a fost sincronizat perfect.

Si pentru ca turneul a fost si despre ultimul album solo al lui Waters, au cantat si materiale de pe “Is This the Life We Realy Want?”, un album care arata ca Waters nu si-a pierdut catusi de putin creativitatea versurilor, a muzicii si mai ales retorica mesajelor.

Ca intodeauna, regula universala a discurilor spune ca piesa 2 trebuie sa fie cea mai buna:

Deja Vu:

“If I had been God
I would have rearranged the veins in the face to make them more
Resistant to alcohol and less prone to ageing …”

Desi aceste piese au fost scoase in 2017, am acelasi sentiment universal, ca la toate piesele cu sunetul Floyd, parca le stiu dintotdeauna, parca fac parte din geneza umana.

Au urmat incofundabilele acorduri de la “Wish You Were Here” si apoi reflectorul care survola multimea ca sa te priveasca in ochi si sa te strige “You! Yes, you!” E timpul sa se zbarleasca iar pielea, oricat de supralicitat ar fi momentul asta, “Another Brike in The Wall” e imnul rezistentei umane. Alcatuit din 3 piese unite, toata arena striga parca la personajele cu autoritate represiva ale copilariei, la tovarasii frustrati si tot ce sta in calea spiritului liber.

Si mai mare mi-a fost mirarea cand copiii adusi pe scena, care au stat tot timpul cu capul plecat pentru taiere, la sfarsit si-au dat jos uniformele si au scos la iveala tricourile cu RESIST, mesaj proiectat peste tot. Nu pot sa nu fac legatura cu tematica #Rezist din Piata Victoriei, care e inca acolo, aproape zilnic, de un an jumatate, impotriva unui guvern mult prea abuziv.

Urmeaza un moment de pauza, de tigara, de bere, de merch, din nou totul suficient de bine organizat astfel incat sa nu pierzi mai mult timp decat trebuie stand la cozi pentru toate astea.

Si a inceput partea a II-a: niste ecrane lungi se ridica si taie in doua intreaga arena, creand un impact vizual foarte puternic. Dupa momentul “dogs”, urmeaza reprezentatia spectaculoasa a celui mai simbolic animal pentru politica, porcul. “Pigs” se joaca teatral cu masti de porc si are loc o invazie de mesaje si batjocora la adresa lui Trump: “Charade, A Laugh, Joker, Fat Chin”.

Un porc imens incepe sa se plimbe deasupra multimii, cu multa simbolistica desenata pe el, imprastiind aere in toate partile: “A nation without borders, is not a nation at all, we must have a wall” si la sfarsit curg mai multe citate proiectate din rectul gandirii, urmate de verdictul final in bulgara: “Trump is a Pig!” in aplauze intense. Urmeaza cea mi potrivita piesa dupa asta, “Money”.

“US and Them”, “Brain Damage”, “Eclipse” si fiorii devin tot mai accentuati, este un show pe cat de multidimensionat, pe atat de personal.

A urmat un moment in care si-a prezentat trupa la chiatri, pian, clape si voci din spate, despre aflu de pe net ca sunt: Dave Kilminster, Bo Koster, Jon Carin (colaborator la Floyd din ’85), 3 muzicieni cu care a lucrat la ultimul lui disc: Gus Seyffert, Joey Waronker (care are un supergrup cu Thom Yorke: Atoms for Pace) si Jonathan Willson, “the resident hippie” si vocea cu care a facut cele mai multe dueturi in concert. Au mai fost Ian Richie si frumoasele voci feminine Jess Wolfe si Holly Laessig.

Nu s-a putut abtine si a dat-o intr-un discurs politic anti razboi, vorbind de tensiunile politice actuale de pe planeta, aratand si esenta ultimului sau disc, Is This the Life We Really Want?

Au urmat “Mother” si “Confortable Numb”, ultima piesa.

Ca si la The Wall in Paris, am plecat parca drogat de acolo. Am schimbat exclamatii cu oameni necunoscuti si a fost un moment marcant, unul din cele mai tari concerte pe care le-am vazut vreodata.

Asa ca mi-am luat vinyl-ul cu ultimul disc pe care urmeaza sa-l pun la bar, intr-o auditie completa:

Is This the Life We Realy Want?

Roger Waters, unul din cei mai activi politic muzicieni la ora actuala, face o declaratie de dragoste impotriva razboaielor, conflictelor si represiunilor militare, intr-un discurs muzical de exceptie.

Marti, 29 Mai, va asteptam la trei betivi sa ascultam ultimul disc al lui Roger Waters de anul trecut, pe vinyl. Vom urmari si un set de proiectii cu muzica si implicarea lui politica din ultimii ani.

Ca intotdeauna, intrare si spiritul sunt libere!

Pagina evenimentului: http://www.facebook.com/events/1653143264784174/

 




Sunetul perfect al Bison/LLNN @Control

•  

O seară rece de mai nu putea fi mai reuşită decât cea de aseară… Am fost în Control cu Andreea şi Răzvan să vedem şi să ascultăm nişte trupe foarte mişto. Am aşteptat să se deschidă clubul cu un Guinness rece pe terasă în frig, dar aşteptarea a meritat.

Am intrat în club fix când începeau să cânte Ropeburn, pe care îi mai văzusem la lansarea CD-ului acum o lună, în Motiv.

Ropeburn

Citeste articolul “Sunetul perfect al Bison/LLNN @Control”

Postat în:

Cronica de concert

|

Etichete:

,

,




Fucking Screamo! brasovean si frantuzesc

•  

Aseara am plecat cu Sorin in fostul Question Mark (acum Motiv) sa urmarim doua trupe de screamo.

Am gasit vechiul loc de concerte de sub pamant putin schimbat, scena pusa unde era barul, iar barul unde era scena. Singura bere valabila era un ursus micut, nu foarte rece, la un pret decent de 6 lei. Prima trupa care si-a inceput mendrele a fost Apa Simbetii. Au cantat un black death multidimensional, care mi-a depasit asteptarile. Sunetul era si el bunicel, in functie de locul in care te asezai. Au aparut acolo Tudo si Vali cu care ne-am pus la dezbatut ce picturi ar merge sau n-ar merge prin curtea trei betivi.

Au urmat I Stared into the Forest, trupa brasoveana care a uimit. Tobarul batea in toba cu o forta de zici ca te lovea direct in cap. Impreuna cu doar doua chitari cu riff-uri algoritmice si bine suprapuse, a format o orchestra psihedelica dementa foarte noise, doar mult mai rau decat asta… fucking screamo! Ti se urca mintea pe pereti.

Omul de la toba lovea asa tare ca la un moment dat a dezmembrat toba si si-a defectat pedala. In final a rezultat una din cele mai tari experiente pe care am putut sa le am la vreun concert romanesc.

Si dupa ceva probe serioase de sunet s-au apucat si headlinerii francezi de treaba, The Rodeo Idiot Engine. Au cerut sa se stinga toate luminile, s-a lasat intuneric bezna, iar odata cu show-ul a pornit un joc infernal de lumini aduse de ei, care iti fracturau privirea.

Odata cu asta a inceput si fracturarea urechii. Si a urmat o hardcoreala experimentala la fel de dementa si agresiva. Din pacate, putinii oameni veniti nu erau suficient de multi pentru a putea forma un mosh pit pe masura, asa ca ne-am multumit cu datul din cap, maini si ne-am descurcat cum am putut.

N-am putut pleca de acolo ca de obicei fara un suvenir… si-am luat-o agale pe jos spre casa.






Mamuţii au fost aici

•  

Cum te relaxezi cel mai bine sâmbătă seara ca metalist în Bucureşti? Dacă ştii cu două-trei luni înainte, te duci la un concert în Fabrica, împreună cu prietenii! Mai ales că vezi o trupă bună din Italia, ceea ce e destul de rar.

Începem cu începutul, pentru că la 20:55 am ajuns în club şi pe scenă erau deja băieţii noştri de la RoadkillSoda care dădeau bine de tot. Surpriza noastră a fost sala plină de lume, cum n-am mai văzut de multă vreme. Am mers şi ne-am luat câte o bere şi ne-am găsit un loc de unde să vedem şi sa ascultăm muzica. Şi am avut ce asculta şi ce vedea. Trupa a sunat foarte-foarte bine, iar southern-stoner-rock-ul lor a băgat lumea în ritm. După mai bine de o oră după ce au început, la ultima piesă au chemat pe scenă pe noul vocalist, “Beast”, care îi va lua locul lui Mircea “Hotshot Eagle” (numele oficial de pe facebook sic!). Tranziţia s-a făcut paşnic şi piesa a sunat foarte bine cu ambii vocali.

Între timp ne-au apărut şi prietenii Ana şi Ciprian, din urma lor venind şi o mică gaşcă de la bar, spre surpriza mea şi a soţiei. Pauza dintre trupe n-a durat prea mult – abia am avut timp să aruncăm un ochi la “merch” şi să ne mai luăm o bere, că pe scenă au urcat italienii şi n-au stat la poveşti.

Ufomammut sunt o trupă destul de veche, dar nu prea bine cunoscută pe la noi. Sau cel puţin aşa am crezut, dar sala plină de la Fabrica mi-a demonstrat contrariul. Cum îi spuneam şi lui Sorin într-o discuţie pe whatsapp, n-am mai văzut atât de multă lume de cel puţin 100 de concerte! Iar mă lungesc… Dar italienii nu! Au început lent şi puternic din prima. Ritmurile şi riff-urile repetate până la obsesie, momentele în care vocalul cântă ceva nedesluşit, sunetul genial ne-au pus pe toţi în mişcare – în special de cap. De la prima piesă şi până la ultima am stat înghesuit printre oameni şi m-am bucurat de nebunia aia de muzică psihedelică, care te bagă într-o transă fără să “bagi” nimic ajutător, deşi unii erau clar “consumaţi” dinainte de concert şi se simţeau bine.

Noi ne-am mişcat câte puţin mai spre centru şi mai spre spate din cauză deplasărilor publicului care mai de care, până aproape de ultima treime a concertului. Atunci a avut loc un declic al nebunului nostru de Ciprian, care n-a mai rezistat şi a încins un moshpit. I s-au alăturat câţiva băieţi mai înflăcăraţi care abia aşteptau momentul şi au ţinu-o aşa până la final, spre încântarea celor trei de pe scenă.

După aproape o oră şi 45 de minute, transpirat şi încălzit, am aplaudat şi am fluierat admirativ italienii şi am mers să-mi iau nevasta din spatele clubului, unde se retrăsese fix ca să scape de căldura din faţă.

Şi cam atât! A fost o seară genială cu muzică foarte bună, cu o atmosferă pe măsură şi cu multă lume.

Postat în:

Cronica de concert

|

Etichete:

,